Mănăstirea Pasărea

În 1813 stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. Când au ajuns la locul unde se află actuala Mănăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit “Pasărea”, denumire care se păstrează şi astăzi. 

În 1816 arhimandritul Timotei se mută la Domnul, dar cele spuse de el s-au adeverit deoarece la numai 15 ani mănăstirea avea 159 de închinoviate, iar în prezent sunt peste 165.

De dragul părintelui oamenii s-au pus să scoată copacii, tăind de îndată pădurea şi dând la iveală o poiană care cu vremea s-a extins, ajungând astăzi să se integreze în suprafeţele mari redate agriculturii. Prima biserică a fost din lemn, ridicată după câte se pare cu lemnul adus de la o biserică demolată din Bucureşti cu hramul Sfântului Nicolae. Locul unde se afla altarul acelei bisericuţe ne este indicat în prezent de o cruce protejată cu un acoperiş şi gard, închipuind o troiţă, dat fiind că o candelă arde în permanenţă. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae – hramul acelei bisericuţe de lemn se regăseşte pictată pe frontonul bisericii actuale, în partea stângă a acesteia.

Iată ce ne spune Sfântul Calinic într-o relatare a sa despre starea împrejurimilor, înainte de a se fi aşezat vreo biserică pe locul de astăzi al Mănăstirii Pasărea:

Până a se da Cernica de la Mitropolie la răposatul stareţ Gheorghe (jumătatea sec. XVII) fiind acolo lăcaşul şerpilor şi al altor fiare sălbatice, nelocuită de oameni din pricina desimii pădurii… nimeni nu zăgăzuise locul unde se află heleşteul Mănăstirii Pasărea.

După ce a fost defrişată pădurea cu topoare şi târnăcoape s-a început alcătuirea bisericii din bârne. Lemnul necesar i-l oferea din abundenţă codrii din jur unde hălăduiau în pace nu numai animale sălbatice, ci şi haiduci.

Odată cu biserica s-au construit şi 14 chilii din gard, muruite cu pomusteală şi acoperite cu trestie, material ce se afla din belşug în vecinătăţi. Incinta a fost împrejmuită cu garduri de nuiele. Acel loc, acoperit de pădure deasă a fost obţinut de Timotei prin danie de la Radu Bărbătescu, încă din 1808. Dealtfel, Radu s-a călugărit, luând numele de metanie Rafailă aşa cum este trecut şi-n pomelnicul mănăstirii printre ctitori. După ridicarea bisericii şi a chiliilor dependente, Timotei şi-a adus sora şi nepoatele, dar în scurt timp s-au adunat atât de multe călugăriţe, încât chiliile şi biserica au devenit neîncăpătoare.

Ca urmare a acestui fapt şi determinat de optimismul dat cu stăruinţa monahiilor şi cu ajutoarele primite de la mai mulţi creştini evlavioşi, s-a pornit cu mult elan la construirea unei biserici mari, din zid, care să corespundă cerinţelor sporite şi pretenţioase ale evoluţiei la acea dată.

Anul zidirii ca şi ctitorii nu se cunosc. După unele însemnări aflate în arhiva mănăstirii, data probabilă a zidirii noii biserici poate fi socotită între anii 1820-1830, dat fiind faptul că în anul 1819 Maica Epraxia a dăruit 100 de icuşari pentru facerea bisericii – de aici deducându-se că în acest an s-a început strângerea milosteniilor. În 1820 gestul ei este urmat de polcovnicul Trandafir care construieşte arhondaricul, la care Smaranda Inimăroaca avea să vină cu ajutor în 1829.

În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 călugăriţele de la Pasărea au fost jefuite şi persecutate de cei 800 de turci cantonaţi la Mănăstirea Pantelimon şi prin grija stareţului de la Cernica au fost ridicate din schit cu totul şi duse la Mănăstirea Snagov, până s-a instaurat din nou pacea (date relatate de Calinic episcop de Râmnic şi cercetate de N. Iorga chiar în biblioteca Mănăstirii Cernica).

După acest incident cu învăţăminte pentru rugătoarele de aici, actele de filantropie continuă, astfel că Frusina Băltăreaţa ridică cu banii ei trapeza în 1827. În anul următor prin hotărnicia efectuată de Ion Şerbănescu, mănăstirea era recunoscută ca proprietară a unei părţi din moşia Pasărea.

În 1830, Elena spătăreasa dăruia mănăstirii 20 de pogoane de vie la Valea Lungă, iar în 1831 făcea ca danie o ocină în moşia Tămădău.

În 1832 Pasărea devenise deja o instituţie care se impunea. Biserica Sfânta Treime şi clădirile anexă constituiau un motiv topografic deosebit, ceea ce a determinat pe topografii armatei ruseşti s-o treacă pe hărţile ridicate de ei în 1832.

Chinovnicii administraţiei din acel an au trecut Mănăstirea Pasărea în “Tăbliţa Statistică a Valahiei” printre mănăstirile de obştejitie (cu viaţă de obşte – chinovii) închinate Mitropoliei Ungrovlahiei, ca şi mănăstirile Căldăruşani, Cernica, Ţigăneşti, Samurcăşeşti etc., căreia nu i-a menţionat însă venitul anual.

Aceeaşi topografi militari au ridicat încă din 1828-1829 şi harta administrativă a Ţării Româneşti, editată în 1835 şi reeditată în 1853. Mănăstirea Pasărea era trecută şi pe această hartă.

Din această perioadă datează construcţia capelei cimitirului, făcută cu cărămidă din cărămidăria veche amintită cu toponim, drept una din hotărniciile relative la Mănăstirea Pasărea. Monahiile amplasaseră această mică industrie la vest de incintă, pe malul râului Pasărea.

Iată textul pisaniei din interiorul acestui cimitirion (capelă):

Întru slava Sfintei Treimi şi în cinstea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a zidit din temelie acest cimitirion, la leat 1834 prin Sfinţia Sa părintele arhimandrit Calinic, stareţul Mănăstirii Cernica, cu ajutor de la credincioşii creştini şi prin silinţa maicii Epraxia, stareţa acestui schit, iar cea desăvârşit împodobire s-a făcut prin maica Melitina – stareţa, de către chir Manole Cojocaru şi părintele Mihail – duhovnicul (de la) Cernica; în zilele credinciosului Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voi(e)vod, iar Mitropolia se ocârmuia de trei episcopi. Anul 1838, august 1.

Prin 1835 s-a dovedit că o parte din terenul pe care se aflau clopotniţa, 19 chilii şi grădina de zarzavat ale mănăstirii, aparţineau polcovnicului Blaremberg, proprietarul moşiei Piteasca, provenită tot de la donatorul Radu Bărbătescu, Rafailă după metanie.

Atunci, Sfântul Calinic a sfătuit pe Maica Melania stareţa să facă schimb cu polcovnicul. Blaremberg a renunţat la 54 de stânjeni din capul de apus al moşiei Piteasca, iar mănăstirea la 150 de stânjeni din mijlocul moşiei Pasărea. Acest act aminteşte de asemenea de toponimul la Vechea Cărămidărie.

La 11 ianuarie 1838, asupra întregii ţări se abate o altă calamitate, de data aceasta naturală, teribilul cutremur care distruge în incinta mănăstirii Pasărea, Sfânta Biserică şi o parte din clădirile anexe.

De altfel, în Bucureşti au fost distruse zeci de biserici, iar celor care au rămas în picioare li s-au prăbuşit turlele. Pagubele datorate acestui cutremur au fost înlăturate cu eforturi deosebit de mari de-a lungul mai multor ani.

În 1838 primeşte o donaţie de la Vasile Dimonescu, în moşia Teodoreasca, cunoscută mai târziu sub denumirea de moşia Dimoneasca. Pentru a păstra însă această danie mănăstirea a trebuit să plătească soţiei supravieţuitoare suma de 2500 lei. În 1844 mănăstirea cumpără întreaga moşie Pasărea de la medelnicerul Constantin Done. Se apreciază că a fost cea mai reuşită achiziţie imobiliară a Mănăstirii Pasărea. Avea 497 stânjeni masă sau 3400 stânjeni – Şerban Vodă, adică cca. 6200 m2, ce se întindeau din marginea apei Pasărea până la mijlocul (talvegul) văii Slatinii, situată la est; moşia avea han, moară, heleşteu, vie, pădure şi alte “îmbunătăţiri sau nămestii” şi era situată în imediata apropiere a mănăstirii. S-a plătit medelnicerului Done sau fratelui său, Alexandru, suma de 3000 galbeni împărăteşti, în rate.

După 8 ani de la zguduitorul cutremur – în 1846 – bunul Dumnezeu îl luminează pe vrednicul Calinic şi, sub directa sa oblăduire sunt înlăturate dărâmăturile vechii biserici şi se începe construcţia monumentalei biserici ce se vede şi azi.

Această biserică nu a fost ridicată exact pe locul unde se găsea odinioară Vechea Biserică. Acest lucru ni-l demonstrează prezenţa unui mic monument situat la cca. 10 m de colţul sud-vest al actualei Biserici. În interior, într-o mică firidă arde o candelă permanent. Odinioară pe locul acesta se afla Sfântul Altar al primei Biserici de zid de la Pasărea care avea hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

În 1831 mănăstirile au fost împărţite în mai multe categorii dintre care unele au trecut sub controlul direct al statului. Pe lângă Departamentul Credinţei se înfiinţează “Casa Centrală” cu scopul de a centraliza veniturile acestor mănăstiri şi a le repartiza sumele necesare reparaţiilor.

Prin seculariare, averile mănăstireşti au fost declarate ale statului, prin Legea din 13 dec. 1863. Faţă de alte mănăstiri care au fost închise sau transformate în biserici de parohii, Mănăstirea Pasărea a funcţionat în continuare, dar cu mare greutate.

După 1864 rămâne totuşi cu 50 de hectare teren arabil, 21 argaţi, metocul din Bucureşti, via de 4 pogoane de la Ceptura (Prahova) şi 36 de vite.

Tot în 1864 Mănăstirea Pasărea este vizitată de însuşi Domnitorul Cuza, care dăruieşte o candelă de argint şi îngăduie să se deschidă în incinta mănăstirii o şcoală primară pentru copiii din satele învecinate şi surorile din mănăstire şi să se înfiinţeze un spital cu 12 paturi, întreţinut de Eforia Spitalelor Civile.

Dar după 11 ani – în 1875 – mănăstirea este din nou încercată, fiind jefuită de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale.

Era la vremea utreniei, în noaptea de 13-14 noiembrie. Au bătut pe preoţi în Altar şi pe o călugăriţă. Stareţa Domnica, care de 12 ani conducea mănăstirea, cu toate că era în vârstă s-a rugat de ei în genunchi să nu se atingă de obiectele sfinţite. Aceştia au prădat însă fără cruţare obiecte de preţ în valoare de 18300 lei. Dintre acestea s-au recuperat obiecte în valoare de 1767 lei.

La patru ani după secularizare – 1868 – sfătuitorul şi îndrumătorul organizatoric şi spiritual I.P.S. Ep. Calinic trece la cele veşnice, astfel că spiritul gospodăresc şi cu puternică închinare spirituală se estompează, astfel încât conducerea mănăstirii este obligată, presată fiind de consecinţele secularizării şi a jafului amintit, ca începând de la 1 aprilie 1882 să desfiinţeze masa de obşte. Veniturile mănăstirii nu mai satisfăceau necesităţile.

Cu toate acestea, în anul 1916 sunt aduse la Pasărea 30 de bătrâne care se aflau într-un azil din Bucureşti, întrucât localul respectiv a fost transformat în spital pentru răniţii ce erau aduşi de pe front.

Sub ocupaţia germană, maicile de la Pasărea sunt din nou prădate, de data aceasta de alimente şi furaje, şi-n plus două clopote de bronz ce cântăreau 1068 kg. Cu toate privaţiunile la care este supusă mănăstirea, maicile de aici, sorbind parcă din vigoarea marilor schimnici de pe aceste meleaguri, rămân pe loc, nu se refugiază. De data aceasta, asistăm la un moment de trezire la cele sfinte a vieţuitoarelor de atunci, care prin fapta lor îl confirmă pe Thomas Merton, care în Colectanea Cisterciencia, tom, 31, 1969/1, p. 2, spunea:

Călugărul nu trebuie să-şi închipuie că, într-o vreme de haos, cum este a noastră, singurul său rost este să păstreze nişte practici vechi. Desigur, aceste practici şi obiceiuri sunt necesare, ele îşi au valoarea lor, întrucât ne ajută să trăim taina lui Hristos cu o conştiinţă mai liberă. Trecutul trebuie să supravieţuiască şi călugărul trebuie să fie paznicul trecutului. Dar mănăstirea trebuie să fie, şi este (în accepţiunea lăsată nouă de către Dumnezeu) altceva decât un muzeu. Dacă monahul nu face decât să menţină în picioare nişte monumente de artă sau să păstreze nişte documente de literatură sau de gândire, care fără de el ar pieri, apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele ce pier în jurul lui. (Vezi mormântul lui Mecca, … etc.).

Călugărul nu trăieşte pentru a pătra ceva, nici chiar religia sau contemplaţia. Rolul lui nu-i să menţină vie în lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să vieze şi să lucreze în lume, Dumnezeu nu depinde de nimeni. Nici chiar de monahi! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră (mai mult ca oricând) este să se păstreze pe sine însuşi, în unire cu Dumnezeu.

În veacul nostru, prima datorie a monarhului este să fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăieşte din Dumnezeu şi numai pentru El). În felul acesta el va păstra cu adevărat ceea ce este de preţ şi vrednic să trăiască în tradiţia sa călugărească şi în creştinism.

Rămânând la datorie călugăriţele şi-au luat în serios menirea şi în plus faţă de pravila zilnică au lucrat diferite obiecte de lenjerie pentru prizonierii români. Materialele erau aduse de către grupuri de femei constituite ad-hoc din Bucureşti.



Sfânta Mănăstire Pasărea în perioada de după primul război  mondial până în zilele noastre 

După încheierea păcii, Patriarhul Miron Cristea insuflă Mănăstirii Pasărea din nou dorul desăvârşirii prin muncă combinată cu lucrarea spirituală. S-au creat ateliere şi grupuri de lucru, noi mijloace de venit, ceea ce a permis ca starea maicilor muncitoare să se îmbunătăţească, dându-le astfel posibilitatea să lucreze şi pentru suflet.

În 1921, tot prin grija Patriarhului Miron Cristea şi ataşamentul maicilor s-a înfiinţat la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război, care funcţiona chiar în incinta Mănăstirii, în fosta trapeză. La început au fost aduse 32 de orfane.

În 1928 erau 74 în cele 4 clase. Se primeau câte 17 lei pe lună pentru fiecare orfană. Pe lângă carte, acestea învăţau şi lucrul manual. Îndrumătoarele lor erau o învăţătoare laică şi o călugăriţă ca maestră de lucru. Aceste orfane nu au avut un cămin al lor ci au fost împărţite câte una sau două la călugăriţe, care, prin purtarea lor de grijă faţă de micuţele orfane s-au dovedit a fi adevărate mame.

Pe lângă educaţia primită de la maici, odraslele celor căzuţi pentru apărarea patriei au dat dovadă şi de o deosebită înclinaţie în ceea ce priveşte arta lucrului de mână. Datorită acestui fapt, lucrurile confecţionate de ele, având o valoare artistică, câştigă aprecieri unanime, fiind prezentate la expoziţia mănăstirilor din toamna anului 1925.

După terminarea şcolii orfanele au fost luate de stat de la mănăstire, dar câteva dintre ele au rămas în mănăstire ca ucenice. Un exemplu în acest sens este chiar măicuţa mea duhovnicească, Maica Pahomia Marinescu venită în mănăstire în 1921 la vârsta de 6 ani, a făcut 4 clase cu orfanele, iar după ce acestea au plecat ea a rămas ca ucenică a Maicii Erofteia,.

În anul 1925, noiembrie 1, călugăriţele din Mănăstirea noastră împreună cu alte călugăriţe din alte mănăstiri participă la învestitura Înalt Prea Sfinţitului Miron, Primul Patriarh al României.

La 20 septembrie 1931 este sfinţit clopotul donat Mănăstirii Pasărea de D-nul. Costică Săvulescu, bancher.

În 1936 prin grija Patriarhului Miron ia fiinţă “Institutul de caritate al călugăriţelor ortodoxe”, motivându-şi gestul prin afirmaţia că cele mai potrivite pentru îngrijirea bolnavilor sunt călugăriţele pentru că nu au obligaţii familiale şi depun suflet. La acestă şcoală erau aduse maici de la toate mănăstirile din ţară. De la Pasărea au fost 7 maici. Directoarea acestui Institut era Maica Evlampia Dinescu ce fusese casieră în mănăstirea noastră. Cursurile durau 2 ani, apoi maicile erau repartizate pe la diferite spitale. Din prima promoţie a făcut parte şi Maica Pahomia Marinescu.

În timpul celui de-al doilea război mondial dintre aceste surori de caritate au fost alese cele care aveau practică mai multă, (pentru că lucraseră la sala de operaţii) şi trimise în spatele frontului cu trenul sanitar nr. 5 şi 6. Aici îngrijeau cu deosebită dragoste şi dăruire pe ostaşii răniţi pe câmpurile de luptă. Au ajuns până la Stalino, Semfiropol, Morosowskaia, Rostov, iar la 25 septembrie 1942 erau la Constantinowca. Maica Pahomia a îngrijit printre alţi răniţi pe Armand Calinescu. S-au întors împreună cu răniţii cu nava Uranus în port la Giurgiu.

Tot în timpul celui de-al doilea război mondial Mănăstirea Pasărea a servit ca loc de adăpost pentru multe figuri marcante ale culturii noastre, cum ar fi: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi alţii. Tot aici şi-a găsit liniştea în acele zile de grea încercare şi Patriarhul Nicodim.

Îndată după război călugăriţele nu şi-au mai putut relua activitatea în cadrul spitalelor, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, fiind interzise şi slujbele în spitale. Maicile s-au întors în mănăstirile lor. La începutul regimului comunist se evidenţiază tendinţa de confiscare de către Stat a roadelor obţinute de pe micile suprafeţe agricole ce mai rămăseseră în stăpânirea mănăstirilor. Prin grija şi clarviziunea Patriarhului Iustinian, Biserica şi-a putut continua activitatea în anumite limite. Pentru călugăriţe înfiinţează în anul 1949 două seminarii monahale în Mănăstirea Agapia şi Mănăstirea Horezu. La seminarul de la Mănăstirea Horezu au studiat şi câteva maici din Pasărea. În 1956 a luat fiinţă şcoala monahală în cadrul mănăstirii noastre.

În 1959, prin Decretul de Stat 410 au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe şi sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat. Nici Mănăstirea Pasărea nu a fost scutită de aceste jertfe: toate surorile tinere şi fără pregătire în domeniu au fost scoase forţat din mănăstire. Abia prin 1971 se dă voie să fie primite în mănăstire ucenice tinere.

fotografii: Obiectiv Ortodox

text: www.manastireapasarea.ro

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

3 thoughts on “Mănăstirea Pasărea

  1. Va multumesc foarte mult pentru frumoasele cuvinte si imagini.
    Doamne ajuta si spor duhovnicesc in activitatea pe care o desfasurati!

  2. Doamne ajuta! La multi ani pe 2014! Nu stiu daca ati primit mesajul meu. Am folosit cu citarea sursei o poza cu altarul de la M. Pasarea pe blogul meu. Este in regula ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s