Mănăstirea Zografu – Muntele Athos

A noua în ordinea ierarhică a mănăstirilor athonite, Mănăstirea Zografu este aşezată în partea de vest a Sfântului Munte. De la arsanaua mănăstirii pelerinul urcă spre mănăstire pe un drum de 4 kilometri, de-a lungul unei văi cu vegetaţie densă şi bogată. Mănăstirea se află pe coasta din dreap­ta, deasupra drumului.

După tradiţie, mănăstirea a fost în­temeiată în secolul al X-lea în vremea împăratului Leon al VI-lea cel înţelept (886-912). Tradiţia este confirmată de primul tipicon al Sfântului Munte (970), unde apare şi semnătura stareţului Mănăstirii Zografu.

Cei trei ctitori

Se spune că a fost ctitorită de trei fraţi: Moise, Aaron şi Ioan, călugări veniţi din Ohrida, pe atunci capitala statului bulgar. Deoarece fiecare dintre ei dorea să închine mănăstirea unui Sfânt diferit (Maicii Domnului, Sfântului Nicolae sau Sfântului Gheorghe), au hotărât să închidă în biserică o scândură nepictată şi să se roage toată noaptea ca Domnul să facă voia Sa. A doua zi dimineaţa au aflat zugrăvit pe scândură chipul Sfântului Gheorghe. De atunci mănăstirea s-a numit Zografu, iar hramul a rămas Sfântul Gheorghe.

Perioade de încercări

În secolul al XIII-lea mănăstirea era locuită de monahi bulgari. La 10 octombrie 1276 egu­menul, 21 de monahi şi 4 mireni s-au împotrivit cugetătorilor de cele latineşti, care doreau uni­rea cu biserica papală după Sinodul de la Lyon (1274), şi au primit moarte mucenicească, fiind arşi în turnul în care s-au retras.

Mănăstirea a suferit pagube şi din pricina ja­furilor piraţilor catalani. Ea şi-a revenit datorită daniilor împăraţilor Paleologi, Andronic al II-lea şi Ioan al V-lea. A ur­mat o perioadă scurtă de înflorire, după care mănăstirea aproape s-a pustiit.

Contribuţii româneşti

Începutul secolul al XV-lea a marcat începutul ajutorului din partea domnitorilor Țărilor Române. În 1429 voievodul Alexandru cel Bun îi dăruia mănăstirii Zografu o serie de moşii în Basarabia de astăzi. Mai târziu, la 9 februarie 1433, Alexandru Aldea îi dăruia un ajutor anual de 3000 de aspri.

Însă cel mai de seamă ctitor român la Zografu rămâne Sfântul Ştefan cel Mare, care o numea „mănăstirea sa din Sfântul Munte”. El practic a refăcut complet mănăstirea şi a pictat biserica mare, construind şi arsanaua întărită cu turn de apărare, însă nimic din vechea mănăstire nu a rămas până la noi.

Petru Rareş, Alexandru şi Ruxandra Lăpușneanu, Ieremia Movilă, Neagoe Basarab, Radu cel Mare , Vintilă Vodă, Aron Vodă, Miron Barnovski, Vasile Lupu şi Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir, sunt înscrişi în pomelnicul ctitorilor mănăstirii.

Înflorire şi înnoire

Secolul al XIX-a a marcat o perioadă de reînnoiri şi de înflorire pentru mănăstire, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului, când Zografu era mai bogată decât multe alte mănăstiri athonite. În anul 1850 a fost introdusă viaţa chinovială în mănăstire prin sigiliul Patriarhu­lui Antim al IV-lea.

Sfinţi şi cuvioşi nevoitori în mănăstirea Zografu

În afară de Cuvioşii Mucenici, de Cuviosul Cosma, care a pustnicit într-o peşteră de lângă mănăstire, aici a trăit pentru o vreme Sfântul Pimen Zografitul (†1620) şi Sfântul Noul Muce­nic Luca Mitilineanul (†1802). Tot aici, în a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost stareţ părintele Dometie Trihenea, singurul stareţ român al unei mănăstiri athonite.

Mănăstirea astăzi

Obştea Mănăstirii Zografu condusă de egumenul Ambrozie cuprinde 30 de călugări, iar în afara mănăstirii se nevoiesc în jur de 10 călugări.

Mănăstirea are opt katisme şi două chilii. De partea cealaltă a văii, în vârful colinei, se află Katisma Sfântului Gheorghe cu bi­serica ei albă. Pe teritoriul mănăstirii se află vechiul monidrion Xirocastru, care în 1046 deţinea locul al douăzeci şi treilea în ierarhia mănăstirilor.

Icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu este una dintre cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din Sfântul Munte Athos.

Istoria icoanei Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu este legată de însuşi momentul în care mănăstirea a fost ctitorită.

În acea vreme, în Palestina, în apropiere de Lida, patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se afla o mănăstire numită „a lui Fanuil”, ce adăpostea o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, încă din vremea binecredinciosului împărat Constantin cel Mare. Într-o zi, icoana sfântului s-a făcut nevăzută din fața ochilor tuturor.

Noaptea, Marele Mucenic s-a arătat în vis egumenului Evstratie şi i-a spus: „De ce te istoveşti peste măsură de întristare şi mâhnire după mine, omule? Eu mi-am găsit biserică şi mănăstire în Sfântul Munte Athos, unde este locul ales al Preasfintei noastre Stăpâne şi Născătoare de Dumnezeu. Acolo am dorit să petrec. Dacă vreţi să vă mântuiţi de mânia care vine peste tine şi peste aceia care sunt cu tine, ia pe fraţi şi mergeţi în pământul şi mănăstirea pe care ţi le-am spus, şi acolo mă vei afla, căci Domnul a dat întreaga Palestina şi Siria spre nimicire saracinilor, din pricina înmulţirii păcatelor şi nedreptăţilor săvârşite de creştini”.

După aceste cuvinte, Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut, iar starețul împreună cu obștea au venit în Sfântul Munte, la Mănăstirea Zografu unde, cu adevărat, au aflat icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care plecase de la ei şi, după minunată pronie a lui Dumnezeu, s-a aşezat pe o scândură nouă!

Monahii palestinieni nu au mai dorit să se întoarcă în patria lor, ci au rămas pentru totdeauna în noua mănăstire aleasă de Sfântul Gheorghe, iar părintele Evstratie a fost aşezat ca egumen al mănăstirii.

Minunea cu episcopul necredincios

Aceasta icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este deosebită, căci în ea a rămas până în ziua de astăzi o parte din degetul arătător cu care, cu nesocotire şi îndrăzneală, a atins chipul sfântului, necredinciosul episcop al eparhiei Vodinului.

Acesta, venind la mănăstire, a intrat în biserică și fără evlavie s-a apropiat de icoana Sfântului Gheorghe. Întinzându-și mâna, a atins cu degetul nasul Sfântului Gheorghe, zicând: „Aceasta este icoana care s-a pictat singură?”. Iar când a vrut să-și retragă mâna, nu a mai putut, căci degetul i-a rămas lipit de nara Sfântului Gheorghe. Văzând aceasta, părinții mănăstirii au încercat să-l ajute, dar fără nici un folos. Atunci, episcopul, căindu-se pentru necredința lui, s-a rugat Sfântului să-l ierte; împreună cu el s-au rugat și părinții mănăstirii. După multă rugăciune, Sfântul Gheorghe s-a arătat unuia dintre călugări și i-a zis că, pentru necredința lui, să i se taie vârful degetului, care va rămâne lipit de icoană drept mărturie. Neavând altă scăpare, episcopul a fost nevoit să rabde tăierea degetului, care a rămas lipit de icoană până în ziua de azi.

Publicitate

5 mai, pomenirea Sf. Mare Mc. Efrem cel Nou. Închinare la moaștele sale de la Mănăstirea Radu Vodă

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit „Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile„. Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.

Sfantul Efrem cel Nou a trait in secolul al XV-lea in Grecia. A vietuit ca monah la Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Dupa ce a trait 27 de ani in nevointa calugareasca aspra, Manastirea de pe Colina Neprihanitilor a fost cotropita de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem cel Nou l-au facut rob si l-au torturat in felurite chipuri, de nenumarate ori, timp de 8 luni. La sfarsit, turcii l-au atarnat cu capul in jos intr-un copac batran, i-au strapuns trupul cu multe cuie – din acelea cu care a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce -, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins. Astfel si-a dat sufletul in mainile Domnului, la data de 5 mai 1426.

Vreme de 500 de ani nu a stiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, pana pe 3 ianuarie 1950, cand Sfintele sale Moaste – care sunt inmiresmate si pline de har – au fost descoperite prin revelatie de monahia Macaria, stareta Manastirii Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor (pana la cotropirea ei de catre turci, aceasta manastire era de calugari, iar din secolul al XX-lea – cand a fost restaurata – este de maici).

Dupa descoperirea Sfintelor sale Moaste, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – s-a aratat de nenumarate ori staretei Macaria, altor maici si multor crestini (multi dintre ei nu stiau nimic despre Sfantul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vesminte preotesti, fie ca un calugar, marturisind: “Ma numesc Efrem!” si relatandu-le viata sa si chinurile si torturile la care a fost supus pentru marturisirea dreptei Credinte Ortodoxe. Celor mai multi, imediat dupa aratare, Sfantul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta, pe altii i-a izbavit de primejdii sau de foc, pe multi deznadajduiti i-a mangaiat.

Vezi Rugaciuni, Troparul si Acatistul Sf. M.Mc. Efrem cel Nou

Mănăstirea Xenofont – Muntele Athos

Aflată pe malul mării, între Dohiariu și Rusikon, Mănăstirea Xenofont se întinde pe deschiderea formată de râul Nevrocopos. Este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi ocupă locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Sfântul Xenofon Ctitorul

După tradiţie, mănăstirea a fost întemeiată la sfârşitul secolului al X-lea de Cuviosul Xenofon (998). Monah cu o educaţie aleasă, ce provenea dintr-o familie bogată şi cu renume, Cuviosul Xenofon a fost contemporan cu Sfântul Atanasie Athonitul, întemeietorul Marii Lavre. În biografia Sfântului Atanasie a rămas consemnată minunea vindecării de cancer a monahului Theodor, fratele Cuviosului Xenofon.

În vremea aceea, în apropierea locului unde astăzi se ridică Mănăstirea Xenofont, Cuviosul Xenofon a aflat un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, venită pe mare în perioada iconoclastă. Văzând sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, Cuviosul Xenofon a zidit pe cheltuiala sa o biserică (vechiul katholikon al mănăstirii), chilii şi alte clădiri necesare. Primul stareţ al noului aşezământ închinat Sfântului Gherorghe a fost însuşi ctitorul – Cuviosul Xenofon.

În arhiva mănăstirii Xenofont se păstrează un document extrem de valoros de la anul 1010 ce poartă semnătura Cuviosului Xenofont. Prin acest act, Sfântul punea capăt unor diferende şi încălcări teritoriale. Din atitudinea Cuviosului ctitor se vădesc înţelepciunea minţii, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti.

În vremea aceea, în apropierea locului unde astăzi se ridică Mănăstirea Xenofont, Cuviosul Xenofon a aflat un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, venită pe mare în perioada iconoclastă. Văzând sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, Cuviosul Xenofon a zidit pe cheltuiala sa o biserică (vechiul katholikon al mănăstirii), chilii şi alte clădiri necesare. Primul stareţ al noului aşezământ închinat Sfântului Gherorghe a fost însuşi ctitorul – Cuviosul Xenofon.

În arhiva mănăstirii Xenofont se păstrează un document extrem de valoros de la anul 1010 ce poartă semnătura Cuviosului Xenofont. Prin acest act, Sfântul punea capăt unor diferende şi încălcări teritoriale. Din atitudinea Cuviosului ctitor se vădesc înţelepciunea minţii, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti.

Spre sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Xenofon a lăsat conducerea mănăstirii în grija fratelui său, Teodor, şi s-a retras la isihie, aşteptând cu pace ceasul plecării sale la cele cereşti. Pomenirea lui se săvârșește la 24 aprilie.

Distrugeri şi refaceri

În timpul împăratului Nichifor al III-lea Votaniatis (1078-1081) mănăstirea era deja pustiită cu desăvârşire. Atunci Ştefan, comandantul flotei bizantine, cu aprobarea şi ajutorul împăratului, şi-a asumat rezidirea mănăstirii, apoi s-a făcut monah primind numele de Simeon. Acesta cuvios este considerat noul ctitor al mănăstirii.

În 1285 mănăstirea a fost distrusă de piraţii genovezi. Iar în secolul al XIV-lea a suferit pagube de la catalani, dar şi-a revenit repede, astfel încât la sfârşitul secolului al XIV-lea deţinea locul al optulea in ierarhia mănăstirilor athonite. După căderea Constantinopolului, greutăţile economice pricinuite de stăpânirea turcească au fost depăşite prin ajutorul domnitorilor Ţărilor Române.

Contribuţii româneşti

Din veacul al XVI-lea până la 1863, Mănăstirea Xenofont a fost întreţinută cu ajutoare de la boierii Craioveşti, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Se pare că primul ctitor român la Xenofont este boierul Barbu Craiovescu, care, la începutul secolului XVI, dăruia mânăstirii câteva sate şi o baltă prin închinarea Schitului Roaba sau Zdralea.

În 1517, cu prilejul sfinţirii Mânăstirii de la Curtea de Argeş, Neagoe Basarab a invitat la ceremonie pe toţi egumenii mânăstirilor din Sfântul Munte, inclusiv pe cel de la Xenofont, şi a făcut tuturor daruri substanţiale. Sfântul Neagoe Basarab a dăruit mănăstirii un epitrahil brodat din fir de aur, argint şi mătase colorată, reprezentând şi familia donatorilor. Acesta reprezintă una din cele mai valoroase donaţii ce se păstrează în tezaurul mănăstirii.

Mai târziu, Matei Basarab a restaurat biserica mânăstirii şi a confirmat toate vechile închinări, fiind socotit pe bună dreptate între ctitorii de seamă. Sfântul Constantin Brâncoveanu a scutit Mânăstirea Xenofont de orice dări şi i-a închinat Mânăstirea Căciulaţi. În plus, tot el a făcut mănăstirii şi o danie de 10.000 de aspri.

Danii către mănăstire au făcut şi domnitorii Constantin Şerban, Radu Mihnea, Grigorie Ghica şi Radu Leon. Ultimul mare ajutor românesc a fost trimis mănăstirii între anii 1817-1837, când se zideşte noul katholikon.

Revenirea la viaţa de obşte

După perioada de idioritmie, Mănăstirea Xenofont a fost prima mănăstire care s-a întors la sistemul chinovial (1784), prin sigiliul Patriarhului ecumenic Gavriil al IV-lea, rămânând astfel până astăzi. În mănăstire a trăit pentru o vreme Noul Cuvios Mucenic Acachie (†1815).

În a doua jumătate a secolului XX, numărul vieţuitorilor din mănăstire scăzuse îngrijorător de mult. În acest context, Sfânta Chinotită l-a invitat pe arhimandritul Alexie să preia stăreţia mănăstirii. Figură duhovnicească impresionat, Părintele Alexie este frate duhovnicesc al părintelui Emilianos Simonopetritul, amândoi fiind ucenici ai renumitului episcop Dionisie al Trikalei. Părintele Alexie a venit la Marea Meteoră în anul 1973, după plecarea în Sfântul Munte a părintelui Emilianos şi a obştii sale. Timp de un an de zile a fost singurul vieţuitor al mănăstirii, pentru ca abia în 1974 să mai vină un al doilea monah. În anul 1976, asemenea părintelui Emilianos, a fost chemat în Sfântul Munte Athos pentru refacerea vieţii monahale. Obştea, alcătuită atunci din şapte monahi şi şase fraţi, s-a mutat la Mănăstirea Xenofont. Timp de aproape treizeci de ani, părintele Alexie şi sinodia s-au ocupat de restaurarea aşezământului, însă nici primirea de închinători nu a fost dată uitării.

În anul 1998, de praznicul Sfântului Gheorghe Mănăstirea Xenofont a aniversat în mod festiv împlinirea a 1000 de ani de la întemeiere. Au participat atunci Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului şi preşedintele Republicii Elene, dar şi stareţii mănăstiriilor athonite.

Astăzi, obştea mănăstirii numără aproximativ 50 de monahi ce se îndeletnicesc, în principal, cu tâmplăria, sculptura în lemn şi pictura de icoane.

fotografii: Obiectiv Ortodox (anul 2015)

textul: Silviu Cluci (doxologia.ro)

Mănăstirea Dochiariu – Muntele Athos

Manastirea Dochiariu – Dochiariou, Dochiaru, Dohiariu – este una dintre marile manastiri de pe Sfantul Munte Athos, Grecia. Aceasta este prima manastire ce se infatiseaza ochiului pelerinului, plecat cu vaporul din portul Ouranopolis. Asezata in partea sud-vestica a peninsulei Athos, intre portul Manastirii Zografu si Manastirea Xenofont, manastirea Dochiariu are una dintre cele mai elegante arhitecturi din Sfantul Munte.

Dochiariu a fost intemeiata undeva pe la jumatatea secolului al X-lea, de catre Cuviosul Eftimie, ucenicul Sfantului Atanasie Athonitul, ctitorul manastirii Marea Lavra. Mai inainte de a intemeia aceasta manastire, Cuviosul Eftimie a indeplinit ascultarea de chelar (magazioner, in greaca „dohiaris”), in manastirea Marea Lavra, el fiind insarcinat cu grija fata de untdelemn si alimente.

Manastirea Dochiariu este a zecea manastire, in ordinea ierarhica a manastirilor athonite, loc ocupat incepand cu anul 1046. In cel dintai Tipicon al Sfantului Munte, ea ocupa locul al douazecilea. In anul 1394, odata cu cel de-al treilea Tipicon al Muntelui, manastirea va ajunge pe locul al 11, intre cele 25 de manastiri existente la acea vreme. Astazi, intre cele 20, ea este a zecea.

Initial, manastirea a fost inchinata Sfantului Ierarh Nicolae, insa astazi ea poarta drept principal hram pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Alegerea hramului actual se datoreaza mai multor minuni petrecute prin mijlocirea sfintilor Arhangheli.

Manastirea Dochiariu – Sfantul Munte Athos

Sfantul Munte Athos se afla in nordul Greciei, in regiunea Macedonia. Muntele Athos este un munte cu inaltimea maxima de 2.033 metri – Varful Athon – ce isi inalta culmea de piatra pe o peninsula lunga de 60 de kilometri si lata de 8-12 kilometri, aria totala a acestuia fiind de 360 de kilometri patrati. Careia – Karyes – este capitala Athosului, iar portul de acces catre aceasta se numeste Dafne – Daphne. Din Careia se pleaca spre toate manastirile din Sfantul Munte.

Sfantul Munte Athos este o republica monastica cu regim administrativ autonom in cadrul Greciei, avand capitala la Careia. Sfantul Munte gazduieste douazeci de manastiri mari, zise imparatesti, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele.

 

Cele douazeci de manastiri atonite sunt urmatoarele: Manastirea Marea Lavra, Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Hilandar, Manastirea Dionisiu, Manastirea Cutlumus, Manastirea Pantocrator, Manastirea Xiropotamu, Manastirea Zografu, Manastirea Dochiariu, Manastirea Caracalu, Manastirea Filoteu, Manastirea Simonos Petras, Manastirea Sfantul Pavel, Manastirea Stavronikita, Manastirea Xenofont, Manastirea Grigoriu, Manastirea Esfigmenu, Manastirea Sfantul Pantelimon si Manastirea Constamonitu. Pe langa marile manastiri mai functioneaza inca 12 schituri si o multime de chilii monahale ortodoxe, in care traiesc multime de calugari ortodocsi.

Manastirea Dochiariu – scurt istoric

Pe la jumatatea secolului al X-lea, Cuviosul Eftimie, impreuna cu alti cativa parinti de la Marea Lavra, au traversat Muntele Sfant, spre a ridica o noua manastire, in partea lui vestica. Initial, parintii s-au asezat nu departe de portul Dafne – Daphne. Din pricina supararilor cauzate de piratii talhari, o parte dintre parinti au plecat inapoi, la manastirea cea mare. Cuviosul Eftimie se va indrepta insa spre locul pe care este zidita astazi manastirea, impreuna cu cei ramasi cu el.

 

Se crede ca un ctitor de seama a fost si calugarul Daniel din Dochiariu, intre anii 1030-1032. In secolul al XIV-lea, manastirea a fost puternic sprijinita de catre imparatul bizantin Ioan al V-lea Paleologul. Alaturi de acesta, manastirea a fost ajutata si de catre domnul Serbiei, Stefan al IV-lea.

Un document din anul 1092 aminteste pe „nobilul Nicolae”, mentionat, ceva mai tarziu, ca staret al manastirii, sub numele de Neofit. Aceeasi sursa sustine faptul ca manastirea a avut dintru inceput hramul Sfintilor Arhangheli, cu toate ca sunt surse care marturisesc drept prim harm pe Sfantul Ierarh Nicolae.

 

Hramul manastirii a fost ales in urma mai multor minuni petrecute prin mijlocirea Sfintilor Arhangheli. Astfel, se poveste de catre parinti ca un oarecare tanar, dorind sa vina la manastirea Dochiariu, a calatorit pe uscat, spre manastire. Gasind o comoara, in drumul sau, el a ascuns-o si a spus aceasta staretului. Acesta, trimitand doi calugari cu tanarul respectiv, le-a spus sa o aduca la manastire.

Cand au vazut cei doi calugari comoara, a intrat diavolul in inima lor. Astfel, cei doi si-au pus in gand sa il omoare pe tanar si sa pastreze comoara pentru ei. Atarnand o piatra de gatul lui, l-au aruncat in mare.

 

Chiar in aceeasi clipa, cand paraclisierul manastirii a intrat in Sfantul Altar, el l-a aflat pe tanar stand jos, plin de apa si cu piatra legata de gat. Chemandu-l pe staret, tanarul i-a povestit acestuia toate cele intamplate. Atuncat fiind in adancul marii, tanarul a strigat la Maica Domnului, ca sa il scape de moarte naprasnica. Pe loc, doi Arhangheli au aparut langa el, intr-o clipa aducandu-l in Sfantul Altar.

Intorcandu-se cei doi calugari, au mintit pe toti, zicand ca tanarul a fost un mincinos, care a fugit de ei. Punand inaintea lor pe tanar, cei doi aproape ca eu ramas fara glas. Revenindu-se din sperietura, cei doi au fost alungati din manastire, ca niste talhari. Piatra care a fost legata de gâtul tânarului se pastreaza si astazi zidita in manastire.

 

O alta minune petrecuta cu ajutorul Sfintilor Arhangheli este aceasta. Manastirea nu a avut multa vreme apa. Crescand obstea, iar lipsa apei pricinuind multa oboseala calugarilor, staretul se ostenea, in gandul lui, cum sa faca rost de bani spre a zidi un canal de aducere a apei din munte, in manastire. Dupa rugaciune, in vis, i-au aparut Arhanghelii Mihail si Gavriil, care i-au aratat un loc din curte, de unde se auzea un sunet ca de ape. Dimineata, staretul, impreuna cu parintii cei batrani ai manastirii, au venit la locul aratat in vis si au sapat. Pe data au aflat apa, undeva in stanga bisericii. Izvorul minunat se afla si astazi in curtea manastirii, multi capatand tamaduiri din apa acestuia.

Domnitorii Tarilor Romane si-au pus amprenta si asupra acestei manastiri, daruindu-i cele necesare in vremuri grele. Primul ctitor valah este Vlad Calugarul, care, prin hrisovul din 24 martie 1490, acorda manastirii un ajutor anual de 3.000 de aspri.

Dupa Vlad Calugarul, ajutoarele din Tarile Romane s-au tinut lant. Radu cel Mare, Sfantul Neagoe Basarab si Vlad Vintila i-au urmat exemplul intocmai, iar Radu Paisie este cel care a crescut ajutorul daruit manastirii la 6.000 de aspri, prin hrisovul din 26 februarie 1536.

 

Alexandru Lapusneanul si sotia lui, doamna Ruxandra, se afla printre ctitori de seama ai Manastirii Dochiariu. Documentele din vremea domnitorului spun ca Manastirea Dochiariu ajunsese atat de paraginita, incat „parintii n-aveau unde nici capul unde sa si-l plece”. Lapusneanu a refacut biserica, din temelii, si a zugravit-o in fresca, ajutat de Mitropolitului Teofan al II-lea al Moldovei. Mitropolitul este inmormantat in manastire, unde si-a trait ultimii ani din viata, ca simplu calugar. Mormantul sau se afla in biserica, in partea stanga.

Pisania bisericii centrala a manastirii marturiseste: „Aceasta sfanta si faimoasa biserica a dumnezeiestii manastiri a preamaritilor conducatori ai ostilor ceresti Mihail si Gavriil, pe nume Dochiariu, s-a ridicat din temelii si a fost impodobita cu concursul si cheltuiala prea evlaviosului Io Alex. Voievod al intregii Moldove, egumenind Kir Teofil ieromonah, Ind XI, 1567.”

 

Alexandru Lapusneanu este zugravti in biserica, impreuna cu cei doi fii ai sai, Constantin si Petru, si cu sotia lui, doamna Ruxandra. In dreptul domnitorului este scris: „In Hristos cucernic si credincios domn al intregii Moldovlahii, Ioan Alexandru Voievod, si ctitor al acestei sfinte manastiri.” Alexandru Lapusneanu apare imbracat in haina monahala si cu aura de sfint, intrucat el s-a calugarit sub numele de Pahomie.

In anul 1568, dupa adormirea in Domnul a voievodului, calugarii din Manastirea Dochiariu au cerut ajutor Doamnei Ruxandra. Ei nu puteau plati singuri taxele impuse de otomanii stapanitori. Astfel, domnita Ruxandra a rascumparat toate averile manastirii si a refacut toate cladirile manastirii, platind suma de 165.000 de aspri. Acum a fost refacuta biserica centrala si trapeza manastirii. Pentru toate acestea, domnita a cerut numai ca ea, cat si familia ei, sa fie pomeniti vesnic in manastire.

Biserica centrala a fost construita in anul 1568, aceasta fiind cea mai mare de acest tip, din intreg Sfantul Munte Athos. Pictura in fresca a bisericii centrale este opera lui Gheorghe Cretanul – Tzortzis, din anul 1568. Lucrari la pictura au fost intreprinse si in anul 1783. Repictarea unor parti a avut loc si in anul 1855. Minunata catapeteasma a bisericii a fost construita in anul 1783. Pictura in fresca din trapeza a fost lucrata in anul 1675. Partea nordica a trapezei a fost zugravita in fresca, in anul 1700.

In anul 1628, postelnicul Ianache Caragea va inchina manastirii Dochiariu, ctitoria lui din Romania, anume Manastirea Slobozia, impreuna cu cele 12 mosii ale ei. Inchinarea este confirmata si dupa adormirea lui in Domnul, de catre domnitorul Matei Basarab, care va adauga acesteia si alte proprietati.

In anul 1652, fratele lui Ianache, va inchinat si el propria manastire din judetul Prahova, care ii poarta numele pana astazi, anume Manastirea Apostolache. In data de 1 februarie 1726, manastirea Dochiariu va mai primi un metoc, din partea jupanesei Stana Doiceasa.

Cel mai de pret odor al Manastirii Dochiariu ramane insa insa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, numita „Gorgoepicousa”, adica „Grabnic Ascultatoarea”. Legat de aceasta icoana, aflam ca, in anul 1664, monahul Nil, avand ascultarea la trapeza manastirii, obisnuia sa vina de la bucatarie tinand in mana faclia aprinsa, care scotea un fum negru.

In drum spre sala de mese, el trecea pe langa o icoana a Maicii Domnului, zugravita in fresca, pe unul dintre pereti. Intr-o zi, calugarul a auzit o voce zicand: „Monahule, nu mai afuma icoana mea!” Nepricepand cuvantul, calugarul si-a vazut mai departe de ale lui. La scurt timp, el auzi iarasi, in acelasi loc: „Monahule nesimtitor, cat ai sa mai necinstesti icoana mea?” Pe loc, calugarul a ramas orb.

Dupa multa pocainta si nevointe, inaintea Maicii Domnului, el a auzit din nou vocea cea minunate, zicand: „Monahule, rugaciunile tale au fost primite. Esti iertat si vei vedea din nou. Spune-le parintilor si fratilor care se nevoiesc aici ca Eu sunt Maica lui Dumnezeu Cuvantul, a doua dupa Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Manastirii acesteia, a Arhanghelilor si a Sfantului Ierarh Nicolae. Sa vina catre mine in orice nevoie si-i voi asculta pe ei, si pe orice crestin ortodox ce va veni catre mine cu evlavie, caci eu sunt Grabnic Ascultatoare – Gorgoepikousa. Dupa aceasta intamplare, parintii manastirii au blocat culoarul acela, asa incat nimeni sa nu mai treaca pe acolo, ci sa poata sta sa se roage in fata sfintei icoane, iar mai tarziu au construit un paraclis in cinstea Maicii Domnului Grabnic Ascultatoarea, in care au asezat o copie a frescei, ferecata in aur si argint.

Manastirea Dochiariu pastreaza, cu mare evlavie, multe sfinte moaste, printre care si o particica din lemnul Sfintei Cruci. Biblioteca manastirii aduna la un loc multe documente rare, carti si editii princeps, peste 500 de manuscrise, din care 62 scrise pe pergament.

Manastirea are mai multe paraclise, dintre care zece numai in interiorul ei. In anul 1990, manastirea avea o obste de 32 de calugari.

text: Teodor Danalache (sursa: crestinortodox.ro)
© Copyrighting fotografii: Obiectiv Ortodox