Mănăstirea Mălaia

Sfânta Mănăstire Înălţarea Sfintei Cruci se află în localitatea Mălaia, județul Vâlcea. De pe drumul național ce leagă între ele orașele Râmnicu-Vâlcea și Sibiu, se intră spre Voineasa, până în comuna Mălaia, pe frumoasa şi pitoreasca vale a Lotrului.

Piatra de temelie pentru noua biserică a mănăstirii de maici, cu hramurile Înălţarea Sfintei Cruci şi Sfântul Mucenic Ioan Rusul, a fost pusă la 12 iunie 2012, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, împreună cu PS Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Sfintei Arhiepiscopii a Râmnicului.

Ctitorii mănăstirii sunt preotul Ioan Comăneci, împreună cu familia, sponsorul principal fiind domnul Frank Timiş. Ansamblul mănăstiresc de la Mălaia cuprinde biserica mare şi un arhondaric zidit pe două nivele, cu 25 de chilii.

Biserica este zidită în formă de cruce bizantină, cu pridvor deschis, având lungimea de 37 de metri. Planul şi arhitectura mănăstirii au fost realizate de părintele Ioan Comăneci. Echipa de constructori a fost formată din vieţuitori ai Sfintelor Mănăstiri Gruiul Lupului şi Blănoiu, sub coordonarea părintelui Ioan Comăneci.

 

 

Publicitate

Mănăstirea Obârşia Lotrului

Situată la altitudinea de circa 1400 m, Mănăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, popas duhovnicesc între judeţele Vâlcea şi Hunedoara, se află pe DN7 – Râmnicu Vâlcea – Sibiu, ramificaţie la stânga de la Brezoi prin Voineasa şi Vidra spre Petroşani (DN 7A), în staţiunea Obârşia Lotrului.

Piatra de temelie pentru noua biserică a mănăstirii de călugări cu hramurile „Sfinţii Martiri Brâncoveni” şi „Sfântul Mare Mucenic Mina” a fost pusă la data de 28 iunie 2012, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, de către Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Ctitorii principali ai mănăstirii sunt preotul inginer Ioan Comăneci, împreună cu doctorul Frank Vasile Timiş. Terenul a fost donat de domnul Alexandru Emanoil Săvoiu. Ansamblul mănăstiresc de la Obârşia Lotrului cuprinde biserica mare din lemn şi un arhondaric din zid pe două nivele.

 

Biserica din lemn, construită în stil maramureşean, specifică zonei Borşa, localitatea natală a ctitorului Vasile Timiş, este în formă de cruce bizantină, cu pridvor sculptat în lemn de stejar, şi are lungimea de 17 m. Planul şi arhitectura mănăstirii au fost realizate de Părintele Ioan Comăneci. Obştea mănăstirii are 5 vieţuitori ce îl au stareţ pe protosinghelul Serafim Sângeorzan.

Hram:  Sfinţii Martiri Brâncoveni, Sfântul Mare Mucenic Mina

Stareţ:  Protos. Serafim Sângeorzan

Adresă:  0730.930811 loc. Obârşia Lotrului, Valcea,Romania

Mănăstirea Samurcășești (Ciorogârla)

Manastirea Samurcasesti – Ciorogarla este asezata pe „vechiul drum al Pitestilor si Craiovei”, astazi autostrada Bucuresti – Pitesti (A1), in comuna Ciorogarla, in partea de vest a capitalei, la numai 20 km distanta de km 0 (centrul capitalei). Ctitorie a vornicului Constantin Samurcas si a sotiei sale, Zinca, de la inceputul secolului al XlX-lea, Manastirea Samurcasesti – Ciorogarla, ca si localitatea care s-a dezvoltat mai tarziu in imediata ei apropiere, este situata pe un ses intins, alcatuit din suprafata plana a unei campii, Campia Vlasiei, brazdata de raurile Ciorogarla, Sabar si de canalul Arges – Bucuresti, invecinandu-se in partea de nord-est cu comuna Ciorogarla, la 2 km in partea de sud cu localitatea Darvari, iar la 6 km nord, cu comuna Bolintin – Deal.

Traditia a pastrat o frumoasa legenda care sta la originea intemeierii sfantului locas si care poarta in ea un sambure de adevar. Se spune ca un cioban care isi pastea oile prin aceste locuri a visat intr-o noapte ca, pe cand statea rezemat in ciomag si canta din fluier, a vazut in mijlocul poienii o oaie cu lana alba ca zapada, avand trei coarne in loc de doua. Acest vis s-a repetat in mai multe randuri in acea noapte. A doua zi, pastorul, povesteste visul boierului Constantin Samurcas, stapanul locului respectiv. Acesta cere duhovnicului sau, arhimandritul Timotei, staretul Manastirii Cernica din acea vreme, sa-i talcuiasca visul. Staretul talmaceste visul ca fiind porunca a lui Dumnezeu de a ridica o biserica in poiana unde isi pastea ciobanul oile si, intrucat blandul animal avea in vis trei coarne, sa construiasca biserica cu trei sfinte altare si sa o inchine Preasfintei Treimi. Boierul, potrivit talcuirii visului, aduna de indata materiale de constructie si incepe zidirea manastirii.

Din documentele pastrate la Arhivele Nationale ale Statului din Bucuresti, reiese faptul ca pregatirile pentru zidirea Manastirii Samurcasesti – Ciorogarla au inceput in vara anului 1806, de cand dateaza primul contract incheiat de vel vornicul Constantin Samurcas cu dulgherii Stoian Ghenciul si Anastasie sin Gheorghe. La 16 august 1806, cei doi se angajau „a-i lucra o biserica ce face pe mosia dumisale Samurcasesti orice va fi trebuinta de lemn, iar tavanul, fiindca vine boltit de lemn si pa deasupra turla iarasi da lemn, dupa izvodul ce ne-au dat dumnealui; asemenea si pentru stranile bisericii si ferestre si altele ce vor mai trebui, fara de tampla”. La 12 mai 1807, boierul Samurcas incheie un al doilea contract cu o alta echipa de doi dulgheri, Stoian Suditu Stoian Iamachi.

Modul si etapele de constructie ale manastirii sunt aratate in cele 19 documente in limba greaca, pastrate la Arhivele Nationale ale Statului din Bucuresti, care sunt de fapt scrisorile lui Vasilache Zahariano, insarcinat cu supravegherea lucrarilor, trimise boierului Constantin Samurcas in perioada zidirii manastirii, adica din 25 august 1807 pana la 17 august 1809.

Din documentele amintite rezulta ca manastirea a fost construita intre anii 1808 si 1809. S-a inceput cu biserica in martie 1808, lucrul de zidire fiind gata in luna iunie a aceluiasi an. La 31 iulie 1808 se montasera stranile, pardoseala din biserica si se lucra la catapeteasma pentru a carei poleire cereau tamplarii 4000 de grosi (400 de galbeni). Din cauza lucrarilor de la acoperisul bisericii care inaintau greu, zugravul tocmit pentru zugravirea bisericii a inceput lucrul doar in luna octombrie, reusind ca pana la 27 noiembrie sa zugraveasca partea dreapta a bisericii. Lucrarile s-au intrerupt in timpul iernii, reluandu-se in luna aprilie 1809, cand tamplarul monta catapeteasma. Intre timp se lucra la zugravirea bisericii si se tencuia clopotnita. La inceputul lunii iulie 1809 se lucra in paralel la zidirea chiliilor manastirii si la terminarea bisericii. De asemenea, in vara aceluiasi an, odata cu zidirea chiliilor manastirii, boierul Constantin Samurcas construieste si un conac boieresc, un fel de resedinta de vara foarte aproape de ctitorie. La sfarsitul lunii august, toate lucrarile de zidire a manastirii erau finalizate, inclusiv zugravirea bisericii, care a fost sfintita la 8 septembrie 1809, la sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului.

Noua ctitorie a fost pusa, de la infiintarea ei, sub indrumarea duhovniceasca a Arhimandritului Timotei, staret al Manastirii Cernica intre anii 1807 si 1816. De altfel, la staruinta aceluiasi staret, vornicul Constantin Samurcas a renuntat sa aduca vietuitori monahi, asa cum isi propusese, si a adus in acest loc monahii, deoarece staretul Timotei avea doua surori si doua nepoate calugarite, plecate de la Manastirea Ţiganesti, pe care le-a adus si le-a instalat aici imediat dupa zidirea manastirii. Legaturile duhovnicesti existente intre Manastirile Samurcasesti si Cernica sunt dovedite si de faptul ca staretul Timotei semneaza „Catagrafia cu toate odoarele, vesmintele si altele ale sfintei manastirii Samurcasesti” din 24 octombrie 1812. Primul document care aminteste de existenta manastirii este „Hotararea de la 31 mai 1811, data in Divanul Ţari Romanesti in urma cererii facute de catre Vornicul Constantin Samurcas pe langa divan, prin care cerea „sa se dea voie ca sa se faca acolo, la manastire, pe un an trei balciuri, de trei zile de hram ce se praznuieste pe aceia sfanta biserica adica una la Sfanta Troita alta la Adormirea Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu ce este la 15 august si alta la Nasterea Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezei ce este pe opt ale lui septembrie”.  La scurt timp dupa zidirea ctitoriei, vornicul Constantin Samurcas, implicat fiind in evenimentele istorice ale vremii in mod deosebit in Revolutia de la 1821, trece la cele vesnice in anul 1825, fara a lasa nicio intocmire pentru carmuirea si intretinerea manastirii. Timp de doua decenii, manastirea avea sa fie intretinuta din munca calugaritelor si din donatiile benevol ale credinciosilor.

In anul 1847, clucerul Alexandru Samurcas, nepot de frate si fiu adoptiv al ctitorului, intocmeste un testament prin care asigura manastirii vatra si pamantul din jurul ei, punand, de asemenea, reguli administrative bisericesti. Totodata, face ii 1845 si prima reparatie la biserica manastirii care suferise de pe urma cutremurului de la anul 1838.

Legea secularizarii averilor manastiresti, promulgata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza in decembrie 1863, gaseste manastirea in paragina. Averea manastirii se compunea din vatra manastirii, care avea 4,5 ha, pamantul din jurul manastirii ci suprafata de 7 ha, o vie cu suprafata de 2,5 ha, donata in anul 1825 de catre Pauna Bratianu in valea Stefanestilor – Muscel, o livada donata in anul 1814 de catre Iana Oloaga in Branesti – Dambovita, o magazie in portul Braila, donata de arhimandritu Hrisant in anul 1850, si o casa aflata in mahalaua Dudescului din Bucuresti, donata in anul 1858 de catre Tudora, sotia Iu Dimitrie Mihail. Dupa anul 1863, toate aceste donatii pe care le primise manastirea, in afara de vatra si pamantul din jurul ei, au fost luate in administratie de catre Ministerul Cultelor si Instructiunilor Publice si instrainate prin vanzare dupa cativa ani, fara acordul conducerii manastirii, de catre Ministerul Finantelor. Intrucat asezamantul monahal ajunsese in stare de ruina, vrednica de pomenire monahia Fevronia Vladoianu, stareta a manastirii intre anii 1866 si 1894, sprijinita de cateva familii de buni crestini din Bucuresti, incepe lucrarile de restaurare a bisericii si a chiliilor manastirii. In acelasi timp, s-a ingrijit si de vietuitoarele manastirii, care erau obligate sa parasesca manastirea conform Decretului promulgat la 30 noiembrie 1864, de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza (precedentul Decretului 410 din anul 1959, dat de regimul comunist pentru desfiintarea manastirilor). Dupa multe demersuri facute pe langa guvern si in mod deosebit pe langa Ministerul Cultelor, monahia Fevronia, vazand ca nu are niciun rezultat, ii adreseaza, la 8 iulie 1869, un memoriu Domnitorului Carol I. Pe acest memoriu, scris cu frumoase cuvinte impletite cu lacrimi fierbinti, care era poate ultima speranta, Domnitorul Carol I semneaza o rezolutie in baza careia Ministerul Cultelor da manastirii suma de 30.000 lei vechi, din care se face reparatia generala a bisericii, dar nu si pictura. Intre timp, vine la manastire pictorul Nicolae Grigorescu, trimis de Ministerul Cultelor, intocmeste un plan pentru pictura si cere maicilor 1000 de galbeni pentru executarea ei. Suma ceruta era mult prea mare fata de posibilitatile manastirii, ceea ce face ca, din nou, stareta Fevronia sa ceara ajutor banesc la Ministerul Cultelor. Raspunsul a fost ca „nu sunt fonduri afectate in buget pentru asemenea lucrare”. In cele din urma, cu bani donati de credinciosii S. Vernescu si Teoharide din Bucuresti, se picteaza biserica de catre pictorul Gh. Tattarescu, care cere pentru executarea ei 500 de galbeni. La 13 decembrie 1870, lucrarile de pictura au fost terminate, biserica a fost sfintita, iar deasupra usii de la intrare in biserica, spre interior, s-a scris urmatoarea pisanie: ” Aceasta sfanta biserica cu patronul Sf. Treime s-a fondat la anul 1808 de raposatul Constantin Samurcas si a fost restaurata in anul 1870 in domnia lui Carol I si mitropolitul Nifon in zilele cuv. Fevronia Vladoianu superioara manastirii”. Tot prin straduinta maicii starete Fevronia Vladoianu se fac, intre anii 1872 si 1874, reparatii la casele ctitoresti  de  catre  Ioan  Samurcas,   unul  dintre urmasii ctitorului, iar Ministerul Cultelor repara arhondaricul si acoperisul unui corp de chilii. De asemenea, se zideste, in cimitirul manastirii, cu sprijinul credinciosilor, o biserica mica, cu hramul Sf. Imparati Constantin si Elena, cu destinatia de capela mortuara, care a fost sfintita la 12 septembrie 1876, singura cladire care a ramas in forma ei dintru inceput pana astazi. Lucrari de restaurare se mai fac la biserica mare in anul 1903, in timpul staretiei monahiei Sofia Heliade Radulescu (1894-1909), cu sprijinul credinciosilor, iar in anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurga, vaduva capitanului Ioan Buiurga, erou in razboiul din 1877, se cladeste in apropierea cimitirului manastirii un corp de case cu douazeci de chilii.

In ziua de 28 septembrie 1914, o grea incercare s-a abatut asupra acestui modest si pasnic asezamant monahal. Un puternic incendiu pornit de la un cos defect a distrus tot corpul de case ctitoresti, in care se aflau treizeci de chilii, staretia, un frumos salon oriental si o buna parte din arhiva manastirii. Tot in acelasi an trec prin manastire si trupele germane de ocupatii si iau calugaritelor tot ce mai aveau, adica doua clopote, doi cai, trei boi si alte lucruri mai de valoare. Monahia Agatia Cristescu, stareta a manastiri intre anii 1913 si 1928, restaureaza pentru a treia oara biserica mare, in anul 1920, cu ajutorul Administratiei Casei Bisericii si reface clopotele manastirii cu sprijinul credinciosilor pana in anul 1925. La 10 noiembrie 1940, in urma marelui cutremur, atat biserica, cat si chiliile manastirii au fost grav avariate. O cumplita amaraciune a cuprins sufletele calugaritelor cand au vazut ca nu mai au biserica unde sa se roage si sa participe la slujbele savarsite dupa randuiala monahala. Stareta manastirii, monahia Magdalena Comanescu (1940-1944, 1947-1952), a inceput cu multa sarguinta sa bata la toate „portile” pentru a cere ajutor.

In primavara anului 1941, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica manastirii a fost demolata si s-a inceput reconstructia ei, dupa planurile arhitectului Ion Cernescu, care a gandit atat interiorul, cat si exteriorul bisericii noi, total diferit de biserica veche de la care a pastrat doar cele trei sfinte altare.

Construita pe un soclu inalt, in stilul sobru al bisericilor din Muntenia, cu o singura turla impozanta asezata pe naos, sustinuta de patru arcade care se sprijina pe patru coloane masive, cu pridvorul deschis sprijinit de opt coloane puternice de caramida in forma de torsada si cu exteriorul tratat ca o imbinare armonioasa intre caramida aparenta si piatra, biserica cea mare a manastirii oglindeste, prin infatisarea ei mareata, personalitatea ctitorului ei. Locasul de inchinare a fost inzestrat cu mobilier nou sculptat in lemn de stejar masiv, cu odajdii, cu sfinte vase si cu carti de cult. Din vechea biserica s-a pastrat catapeteasma lucrata in stil brancovenesc, ornamentata cu motive vegetale si florale si impodobita in partea superioara cu doua randuri de icoane pictate, iar in partea inferioara, cu un rand de icoane argintate. Din pictura lui Gh. Tattarescu s-au pastrat doar doua icoane, care se pot vedea la colectia de obiecte religioase a manastirii. Dupa ridicarea noii biserici, la dorinta generalului Teodor Ciurea, s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri. Altarul central al bisericii a ramas inchinat Preasfintei Treimi, la fel si cel din dreapta inchinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stanga, care pana atunci purta hramul Nasterea Maicii Domnului, a fost inchinat Sfintei Cuvioasei Parascheva. Aceasta inchinare se vede ca a fost placuta inaintea lui Dumnezeu, pentru ca in vara anului 1944, cand Mitropolia Moldovei si Sucevei a fost nevoita sa se retraga cu arhiva si cu odoarele sale la Bucuresti, pentru cateva luni (10 aprilie – 27 octombrie 1944), racla cu moastele Sfintei Cuvioasei Parascheva a fost adusa si adapostita in biserica Manastirii Samurcasesti, binecuvantand astfel ctitoria Generalului Teodor Ciurea care cu multa dragoste ii inchinase Altarul. In acelasi timp cu ridicarea noii biserici, Prefectura Judetului Ilfov a  construit  in  manastire  si trei corpuri de chilii care se vad si astazi la intrare pe partea stanga, cu destinatia: Casa preotului slujitor, Staretia si Colectia muzeala. Generalul Teodor Ciurea isi dorea ca, dupa terminarea bisericii si a celor trei corpuri de chilii, sa inceapa restaurarea intregului asezamant   monahal   care   suferise cumplit de pe urma cutremurului din 1940. Aceasta dorinta nu s-a implinit deoarece, in primele luni ale anului 1942, cand biserica se terminase de zidit si urma sa se execute pictura, noul ctitor al manastirii este avansat in grad si trimis in misiuni ostaseasca pe front. Din documentele pastrate la Arhivele Prefecturii Judetului Ilfov reiese ca succesorul sau la functia de prefec al Ilfovului, colonelul Cristache Gheorghiu, a achitat, in cursul anului 1942, platile restante la ultimile lucrari angajate de generalul Teodor Ciurea, care se grabise sa porneasca atatea santiere intr-un singur an, de parca stia ce se va intampla. Astfel biserica va ramane fara pictura zece ani, insa pentru a se putea savarsi slujbele bisericesti, are loc sfintirea ei la 30 mai 1943, prin slujba oficiata de catre Patriarhul Nicodim Munteanu.

Pentru ducerea la bun sfarsit a lucrarilor incepute de generalul Teodor Ciurea, Dumnezeu avea sa randuiasca un al devotat slujitor al sau, pe vrednicul de pomenire Patriarhul Romaniei, Justinian Marina (1948-1977). De la inceputul pastoriri sale, grija plina de dragoste parinteasca a acestui mare patriarh s-a aratat asupra tuturor manastirilor din Arhiepiscopia Bucurestilor, care, din cauza nepasarii autoritatilor si a vremurilor grele, se gaseau in paragina. De atentia deosebita a Patriarhului Justinian Marina s-a bucurat si acest sfant asezamant de rugaciune. In perioada 1951-1953, cu fonduri puse la dispozitie de Arhiepiscopia Bucurestilor, biserica manastirii a fost impodobita cu pictura in fresca si ceramica, executate in stil neobizantin de catre pictorul Gheorghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfintita de insusi Patriarhul Justinian Marina cu ceremonialul uzitat la asemenea ocazii, in timpul staretiei monahiei Evlampia Ghita (1952-1957, 1964-1975) Din toamna anului 1953 si pana in vara anului 1958, cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucurestilor si prin purtarea de grija a Patriarhului Justinian Marina, s-a restaurat tot asezamantul manastiresc. Inaugurarea lucrarilor de restaurare a manastirii s-a facut de Rusalii (sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh) la data de 1 iunie 1958, zi in care s-au aniversat si 15 de ani de la infiintarea manastirii, fiind de fata doi patriarhi: Patriarhul Justinian Marina si Patriarhul Hristofor al Alexandrie si a toata Africa.  Cu aceasta ocazie, a fost scrisa in interiorul bisericii deasupra usii, urmatoarea pisanie: „aceasta Sfanta Biserica cu trei altare a Manastirii de calugarite Ciorogarla – Samurcasesti, a hramurile Sfanta Treime, Adormirea Maicii Domnului si Cuvioasa Parascheva, s-a zidit in anii 1941-1943, cu cheltuiala Statului prin silinta bunului crestin generalul Teodor Ciurea, pe temelia vechii biserici, ridicata in 1808 de vistierul Constantin Samurcas si daramata de marele cutremur din 1940. S-a impodobit cum se vede cu zugraveala bogata in fresca si ceramica in anii 1951 -1953 prin staruinta neobosita si iubirea adanca de locasurile Domnului a Preafericitului Nostru Parinte Sufletesc Patriarhul Justinian, al Romaniei, restaurand chiliile si zidind in aceeasi vreme clopotnita cea noua si atelierele manastirii cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucurestilor. Biserica s-a facut dupa planurile arhitectului D. Ionescu Berechet de catre arhitectul Ion Cernescu si s-a zugravit de catre pictorul Gh. Popescu cu ucenicii lui, sfintindu-se in anul mantuirii 1953, noiembrie 8”.  Pe zidul interior al incintei in fata bisericii, pe o placa de marmura s-a incrustat o completare a pisaniei din biserica avand urmatorul text: „Dupa ce s-a sfintit biserica in ziua de 8 noiembrie 1953, Preafericitul Parinte Patriarh Justinian, vazand stricaciunea saracacioselor case, unele din chirpici si acoperite cu paie de stuf, in care locuiau calugaritele, a pus de s-a ridicat zidul imprejmuitor si a cladit in jurul bisericii aceasta cetate manastireasca cu chilii, ateliere, clopotnita si trapeza. Cu ajutorul lui Dumnezeu si cheltuiala Mitropoliei Ungro-Vlahiei s-a savarsit lucrul de inginerul Gh. Balanescu, dupa proiectele arhitectului Ioan Paraschivescu in luna iunie, anul 1958, cand se implineau zece ani de cand Preafericirea Sa tinea carma Bisericii Ortodoxe Romane”. In perioada 1976-1988, prin stradania staretei Neofita Cristea (1975-1996), cu fonduri alocate de Arhiepiscopia Bucurestilor si cu sprijinul credinciosilor, s-au facut lucrari de reparatii la anumite obiective din cadrul manastirii. Au fost executate lucrari de reparatii curente si s-a pictat in tempera de catre pictorul Alexandrul Bucescu biserica mica din cimitirul manastirii, s-a reconstruit o parte din zidul imprejmuitor distrus la cutremurul din 1977 si la inundatiile din 1979, s-a construit un grajd la gospodaria anexa, s-a restaurat pentru prima data pictura murala din biserica mare a manastirii de catre pictorul Ion Taflan, s-a refacut instalatia electrica din manastire, s-au executat lucrari de subzidire la zidul de la intrarea in incinta, s-a facut instalatie de incalzire centrala in biserica mare, s-au reparat jgheaburile si burlanele si s-a vopsit acoperisul chiliilor. Incepand din anul 2000, asezamantul manastiresc trece din nou printr-un amplu proces de restaurare, consolidare si infrumusetare. Intre anii 2002 si 2004, s-a construit o cladire noua pentru atelierul de tamplarie, s-a introdus in manastire reteaua de gaze naturale, s-a facut incalzire centrala la cele doua biserici, cat si la alte cladiri ale manastirii, s-au refacut scarile: soclul si trotuarul perimetral de la biserica mare, s-au reparat si amenajat staretia, casa preotului slujitor, muzeul si atelierele manastirii. De asemenea, s-a inlocuit livada cu plantatii tinere si s-a reamenajat parcul de la intrarea in manastire.

Lucrari de importanta majora s-au executat la cele doua biserici ale manastirii intre anii 2005 si 2007. La biserica mica s-au facut lucrari de consolidare, s-au refacut tavanul si acoperisul, s-a executat pictura in fresca de catre pictorul Iulian Lembrau si s-a inlocuit catapeteasma cea veche, care era putreda, cu una noua, lucrata de sculptorul Costica Moroiu din Bucuresti. La biserica mare s-a restaurat pentru a doua oara pictura murala de catre pictorita Gabriela Stefanita, s-a restaurat catapeteasma de catre pictorita Elena Constantin, s-au schimbat geamurile, s-a refacut pardoseala si s-a invelit biserica din nou. De asemenea, s-au construit doua corpuri de chilii-anexe la staretie, s-au placat cu piatra toate aleile si soclurile, s-a inlocuit tabla si s-au acoperii din nou chiliile si anexele manastirii. La gospodaria-anexa s-au construit doua hale metalice cu destinatia de fanar si adaposi pentru utilajele agricole si s-a inceput restaurarea zidului imprejmuitor. Toate aceste lucrari s-au facut prin stradania starete: stavrofora Lucia Bostan, cu osteneala intregului sobor al manastirii si cu sprijinul banesc al catorva familii de buni crestini din Bucuresti, indeosebi al Doamnei Elena Manoli, descendenta a unei familii de boieri moldoveni pe nume Apostoleanu Vasile si Smaranda, care sunt noii ctitori ai manastirii, urmasi ai celor trei mari ctitori, vrednici de pomenire: Vornicul Constantin Samurcas, Generalul Teodor Ciurea si Patriarhul Justinian Marina.   DATE DE CONTACT:

Manastirea Samurcasesti – Ciorogarla

45 vietuitoare, viata de obste

Stareta: stavrofora Lucia Bostan

Persoana de contact: Maica Zenaida

Hram: Sfanta Treime, Adormirea Maicii Domnului, Cuvioasa Parascheva

Acces: din Bucuresti A1 (20 km de centrul orasului), apoi DJ 601 (5 km); ori din A1 (15 km), apoi DJ602 (3 km), indicator spre Ciorogarla, pana la manastire, aflata in sat.;

Str. Ana Ipatescu, nr. 53 com. Ciorogarla jud. Ilfov 077055

Telefon: 0723441285; 0213147058          Email: maicazenaida@yahoo.com

© Copyrighting fotografii: Obiectiv Ortodox

text prezentare: http://www.manastirea-samurcasesti-ciorogarla.ro/

Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului

Mănăstirea Prislop este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră. De la Haţeg – spre miazăzi – se deschide minunata depresiune a Haţegului sau „Ţara Haţegului” leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat. (harta)

Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale pâna aproape de monument.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un drum în „Ţara Haţegului” este „un drum” sau „o coborâre” în istorie. Viaţa omenească a pulsat neîncetat în aceste minunate locuri, începând cu omul paleolitic, ale cărui urme s-au descoperit în peşterile de la Ohaba Ponor şi Cioclovina, situate nu prea departe de Prislop, la Răsărit de depresiunea Haţegului.

În acest spaţiu originar şi încărcat de istorie al poporului nostru, Sfântul Nicodim, reorganizatorul şi îndrumatorul monahismului românesc din a doua jumatate a veacului al XIV – lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia. Sfântul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.

La sfârşitul Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o însemnare care dovedeşte locul şi data scrierii: „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913, 1405” care nu putea fi decât Mănăstirea Prislop la acea vreme, întrucât sfântul Nicodim era în relaţii bune cu regele Ungariei, Sigismund.

Deşi vreme de 150 de ani nu prea mai sunt documente, e sigur că mănăstirea şi-a continuat lucrarea ei misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a Ortodoxiei.

O mărturie e faptul că Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucureşti, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecatoare de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea şi fiind impresionată de frumuseţea ei, a băut şi apa din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop.

Domniţa Zamfira a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de vreun zugrav din Ţara Românească şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei şi restituită în 1913 cu prilejul unei restaurari.

Pe vremea domniţei Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări şi una de călugăriţe, întrucât Domniţa Zamfira a vieţuit aici între anii 1575-1580. Tot atunci s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.

Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.

De la anul 1600 până la anul 1700 urmează iar un secol în care nu prea mai avem ştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi continuat misiunea moralizatoare în mijlocul credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocşi români de altă dată din parţile Haţegului şi Hunedoarei. În anul 1629 există o mărturie documentară despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari de aici în Rusia. Cei trei călugari – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon şi monahul Mardarie – sunt primii români transilvăneni cunoscuţi până azi, care au avut curajul să facă un drum lung şi obositor până în Rusia. Ei s-au dus la Moscova după ajutor, dar fiind bănuiţi de „viclenie” s-au întors fără să fi vazut faţa ţarului şi a patriarhului şi fără ajutoare deosebite.

În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi.

După ocuparea abuzivă a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea Caldaruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscută lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi grecesc, o carte de educaţie morală în spirit ortodox, cu o antologie de texte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură, din filosofii antici şi din gânditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în fagaşul ei ortodox de obârşie. După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Buccow.

Ca stareţ al mănăstirii, Părintele Arsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat înfrumuseţarea locului şi restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.

În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului.

În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesaturi din ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare olteneşti şi artistice pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.

În vederea unificării cântării bisericeşti, s-a introdus muzica psaltică. Corul maicilor, instruit de duhovnicul mănăstirii, Părintele Arsenie, a contribuit la înfrumuseţarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continuă a numărului de credincioşi care participau la slujbele din duminici şi sărbatori. În celelalte zile se săvârşeau slujbele obişnuite precum în orice mănăstire ortodoxă.

Paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi de înfăţişarea interioară a bisericii precum şi a terenului din jurul ei. Astfel, în 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o frumoasă oală decorativă lucrată de dânsul manual din bucăti de ţiglă verde, prinse cu ciment, în colţul aceluiaşi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, în care, în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii, iar în faţa altarului o încadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri, delimitând biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative, care toate există şi astăzi.

În 1953, deasupra dealului clopotniţei, Părintele Arsenie a conceput şi zidit un foarte original saivan, admirat foarte mult şi considerat „saivan dacic”.

A urmat înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul specific vechii sculpturi româneşti. Astfel, în naos s-au facut 16 strani, un scaun arhieresc, două strani pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de stejar; la intrare în biserică s-a aşezat o uşă nouă sculptată tot din stejar; pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de păr; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată rămas neterminat. Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului – în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice şi o cărare decorativă pe mijlocul incintei spre biserică, cu lespezi de acelaşi fel (scoase de Părintele dintr-un mal de lângă satul Nadaştie).

În anul 1955 a început restaurarea bisericii de către Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, spre a-i reda aspectul arhitectonic şi pictural iniţial, ca în felul acesta să fie pusă în circuitul marilor valori istorice şi artistice din ţara noastră. Proiectarea restaurării a fost încredinţată arhitectului Ştefan Bals, iar supravegherea directă a lucrărilor a avut-o arhitectul Gheorghe Naumescu şi Părintele Arsenie. Cu acest prilej, s-a înlăturat toată tencuiala exterioară, păstrându-se doar câteva porţiuni în care sunt incizate inscripţii. În felul acesta, exteriorul şi-a redobândit forma iniţială, din piatră brută rostuită. Turla şi-a primit de asemenea aspectul iniţial, din cărămidă, ca şi cele şapte rânduri de sub cornişă. S-a facut consolidarea tuturor zidurilor exterioare şi ale turlei. Acoperişul din tablă a fost înlocuit cu alt acoperiş, din ţiglă-solzi smalţuită, de culoare verde închis. Tot atunci s-a tencuit naosul si altarul, pregatindu-se zidul pentru pictura în frescă (în vederea picturii s-a ridicat şi schela din lemn de brad). S-a pus o pardoseală nouă din travertin sau marmură de Banpotoc.

Între anii 1956-1958 s-au construit două case: una sus pe deal la circa 150 m de biserică şi alta la intrare în mănăstire. S-a introdus curentul electric. S-a lucrat intens şi pentru înfrumuseţarea incintei şi a zonei înconjuratoare. Cu puieţii de brazi dintr-o pepinieră a mănăstirii s-a consolidat dealul de lângă biserica – monument istoric, dinspre Nord, asigurându-se atât frumuseţea locului cât şi protecţia clădirii. Dealul respectiv a devenit cu timpul o pădure de pini cu un frumos efect decorativ.

După decretul 410 din 1959, timp de mai mulţi ani, în clădirile mănăstirii a fost un azil de bătrâni.

În 1976 s-a redeschis mănăstirea de maici. În continuare, maicile au fost preocupate în permanenţă de păstrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop şi de înfrumuseţarea bisericii. În anul 1984 au fost montate în iconostas două icoane împărăteşti (1,00 x 0,50 m), lucrate şi donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca. Prima înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos în picioare, pe un fond auriu, binecuvântând cu dreapta şi ţinând în stânga o carte deschisă cu texte din Vechiul si Noul Testament, ambele pagini fiind ornamentate dupa cele mai caracteristice modele ale Tetraevangheliarelor din Ţara Românească, din veacul al XVII-lea. A doua icoană reprezintă pe Maica Domnului în picioare cu Pruncul Iisus în braţe; icoana este lucrată pe un fond auriu ornamentată în relief, în culorile erminiei, afară de broboada care este albă, spre o mai serafică expresie a chipului. În 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire pe uşile împărăteşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti, lucrate de acelaşi pictor.

Unele maici şi surori continuă aici, la Prislop, vechiul meşteşug românesc al picturii de icoane pe sticlă, fie copiind scenele cunoscuţilor iconari de la Nicula, din Arpaş, din Cârtişoara sau din alte părţi, fie creând modele noi, într-o manieră proprie. Altele lucrează icoane pe lemn, pe pânză şi alte obiecte.

S-au făcut reparaţiile necesare la toate clădirile. În partea de apus a mănăstirii, spre „Casa Sfântului” s-a delimitat un teren pentru a servi ca cimitir, împrejmuit cu gard viu din brazi argintii şi tui aurii.

În 1985 a fost demolată vechea clădire de la intrarea în incinta mănăstirii. În locul ei s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos foişor, clădire concepută tot de către Părintele Arsenie după frumoasa construcţie brâncovenească de la Mănăstirea Hurezi, din judetul Vâlcea.

În 1987 s-a adus şi s-a montat cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare, în stil maramureşan, model realizat tot de Părintele Arsenie.

În 1991 s-a înfiinţat un Seminar Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o şcolarizare de cinci ani. În 1995, s-a început construirea unei clădiri noi cu săli de clasă, bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentru o mai bună desfaşurare a activităţii şcolare.

În 1998, s-a construit un arhondaric la poarta mănăstirii.

S-au scurs aproape 50 de ani de când Prislopul a redevenit mănăstire ortodoxă. Un timp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri, totuşi cu fapte şi realizări vrednice de luat în seamă.

În istoria mănăstirii s-au remarcat urmatoarele personalităţi:

* Sfântul Nicodim, întemeietorul şi primul ctitor al mănăstirii, între anii 1399-1405;

* Domniţa Zamfira, a doua ctitoră a mănăstirii între anii 1560-1580, al cărei mormânt se află în pronaosul bisericii. Cu prilejul unor reparaţii din 1909, piatra funerară a fost ridicată pe peretele dintre naos si pronaos pentru a fi păstrată mai bine. În afară de această piatră funerară, scrisă în limba latină, în partea stângă a pronaosului se mai găsesc cinci pietre de dimensiuni diferite cu inscripţii în limba slavonă, care se presupune, că sunt tot de pe mormântul Domniţei Zamfira.

* Stareţul Ioan, pe vremea Domniţei Zamfira, care a şi înmormântat-o în 1580 în pronaosul bisericii Mănăstirii Prislop, ajuns mitropolitul Transilvaniei între anii 1585-1605; în anul 1600 a întâmpinat pe Mihai Viteazu cu prilejul intrării triumfale în Alba Iulia;

* Sfântul Ioan de la Prislop, vieţuitor şi nevoitor în secolele XV-XVI, a cărui peşteră săpată în stâncă, numită şi „Casa Sfântului”, este un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Sfântul Ioan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 şi este prăznuit în fiecare an în ziua de 13 septembrie;

*  Călugarul Efrem de la Prislop, care după incendierea bisericii, s-a refugiat în Ţara Românească şi a scris „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”; tot el a tradus împreună cu fratele lui Mihail, cunoscuta lucrare a lui Dimitrie Cantemir „Divanul” sau „Gâlceava sufletului cu trupul”;

*   Protosinghelul Arsenie Boca, al treilea ctitor al mănăstirii, care, în afară de rolul covârşitor pe care l-a avut prin înzestrarea harica a duhovniciei, a conceput şi a îndrumat toate lucrările de construcţie şi înfrumuseţare a Mănăstirii Prislop, între anii 1948-1988, unele dintre acestea fiind chiar înfăptuite personal. În perioada 1960-1988 a pictat biserica din satul Drăgănescu de lângă Bucureşti, icoanele de pe catapeteasma bisericii din Prislop şi a realizat aşezământul monahal din oraşul Sinaia, astăzi metohul Mănăstirii Prislop. S-a săvârşit din viaţa la 28 noiembrie 1989 şi este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop.

*  Maica stavrofora Zamfira Constantinescu, cea dintâi stareţă a Sfintei Mănăstiri a Prislopului, între anii 1950-1959.

Pe lângă cele două hramuri ale Mănăstirii Prislop: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul şi 14 septembrie – Ziua Crucii, se mai prăznuiesc şi următoarele zile: 26 decembrie – Sfântul Nicodim, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie – pomenirea Părintelui Arsenie şi 13 martie – pomenirea Măicuţei Zamfira.

După două veacuri de înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale, maicile de la Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic, gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.

text: www.arsenieboca.ro

fotografii: Obiectiv Ortodox