Mănăstirea Clocociov

manastirea Clocociov (1)

Mânăstirea aceasta, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, îşi înscrie numele printre cele mai vechi aşezăminte monahale din ţara noastră. Începuturile ei, nefiind fixate în documentele vremii, s-au pierdut odată cu trecerea timpului. Pisania bisericii, probabil de lemn, nepăstrându-se, am fost privaţi de un important izvor, menit să stabilească începuturile şi ctitorii sfântului aşezământ.

Unele documente îl atestă drept ctitor pe Mihai Viteazul (1593-1601), care a şi înzestrat-o cu danii, degradările survenite după anul 1628 determinând o nouă şi substanţială refacere în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Astfel, reclădirea mânăstirii îi este atribuită marelui dregător Diicu Buicescu vel agă, rudă a domnitorului Matei Basarab, împreună cu soţia jupâneasa Dumitra şi cu mama sa, jupâneasa Mara. Cert este că zidirea bisericii vechi a început în 1645 şi a durat câteva luni. Ctitoria lui Diicu Buicescu mai conţinea însă şi câteva chilii şi incinta de zid. Nu se cunosc datele finalizării întregului complex şi a pictării bisericii.

manastirea Clocociov (32)

manastirea Clocociov (3) manastirea Clocociov (4)

manastirea Clocociov (18)

O tradiţie spune că domnitorul Matei Basarab, urmărit fiind de turci, s-a ascuns în scorbura unui soc din Clocociovul păduros. Scăpând de urmăritori, drept recunoştinţă a hotărât să ridice o mănăstire, căreia de-a lungul domniei i-a închinat multe moşii.[1]

În sprijinul acestei tradiţii vine şi mărturia unei catagrafii din anul 1862, care consemnează că „biserica este fondată la 7153 (1645) de răposatul Matei Basarab Vodă”[2], probabil sub influenţa unei pisanii pusă în anul 1645, când edificiul a fost refăcut de boierul Diicu Buicescu, nepotul domnitorului.

manastirea Clocociov (7)manastirea Clocociov (10)

Între secolele XVII-XVIII mănăstirea era cunoscută prin proprietăţile şi veniturile de care dispunea, fiind închinată de către domnitorul Alexandru Coconul Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos. Vrednice de amintit în acest sens sunt şi însemnările de călătorie ale patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei şi ale secretarului său, arhidiaconul Paul de Alep, care la 19 august 1657 au poposit „la o mănăstire cu hramul Sfântul Mihail, dar de obiceiu numită Clocociov”, care seamănă cu Mănăstirea Stăneşti de peste Olt şi este „stăpânită de egumeni şi de călugări greci, de la mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte” [3].

manastirea Clocociov (11) manastirea Clocociov (15)

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales după secularizarea averilor mănăstireşti, complexul a suferit mai multe avarii, ca urmare a jafurilor, a primului război mondial, precum şi a cutremurelor din secolele XIX şi XX, care au dus la totala sa degradare.

manastirea Clocociov (16) manastirea Clocociov (17)

În primăvara anului 1976, stabilindu-se aici Ieromonahul Visarion Coman şi câteva monahii de la Mănăstirea Suceviţa, străvechea ctitorie Clocociov, aflată în paragină, fără turle, cu soclul plin de igrasie şi pereţii adânc fisuraţi, a intrat într-o nouă fază de viaţă. Cutremurul din 1977 lăsând urme adânci, s-a simţit nevoia unei restaurări totale între anii 1980-1981, restaurare ce s-a făcut pe cheltuiala Episcopiei Râmnicului şi prin osteneala maicii stareţe Mihaela Tamaş.

manastirea Clocociov (8)

Tot atunci au fost refăcute din zid şi acoperite cu tablă de aramă cele trei turle dispărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica a fost acoperită şi ea tot cu tablă de aramă, iar temelia consolidată cu o nouă centură de beton. Vechea stăreţie s-a reconstruit şi a fost acoperită cu tablă din aluminiu. S-au refăcut şi vechile pivniţe, a fost restaurată clopotniţa, s-a consolidat zidul din incintă şi s-au construit şi alte clădiri noi, necesare vieţii mânăstireşti.

manastirea Clocociov (19) manastirea Clocociov (20)

Mânăstirea păstrează parţial zidul de incintă, înalt, cu masivi contraforţi pe laturi, ce imprimă complexului un caracter de fortăreaţă. Clopotniţa este o construcţie formată din două nivele: parterul, flancat în interior de două nişe în grosimea zidului, şi turnul hexagonal cu deschideri arcuite, în interiorul cărora se află clopotele. Pe faţada principală, o decoraţie în zimţi din cărămidă conturează deschiderea semicirculară a porţii, unde este pictată icoana hramului − Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aceeaşi decoraţie se continuă şi pe celelalte feţe ale turnului, ca şi în jurul deschizăturilor de pe tambur.

manastirea Clocociov (22)

Biserica a fost construită în plan triconic, cu pridvor deschis, având arcade rotunjite pe stâlpi circulari, groşi. Aici, un frumos chenar sculptat în piatră, ce împodobeşte pisania de la 1645, decorează intrarea în interior. Uşa de la intrare, stranele, catapeteasma şi restul de mobilier sunt din lemn frumos sculptat. Pictura însă este nouă, realizată în anul 1937 de către pictorul Nicolae Pană, care a zugrăvit interiorul şi o parte din pridvor. Din vechea pictură se mai păstrează în pronaos tabloul votiv, remarcabil portret de grup, cu portretele ctitorilor şi ale descendenţilor lor direcţi. Repictarea s-a făcut cu ajutorul Episcopului Nichita Duma, sprijinit de domnii Milcoveanu şi P. Protopopescu, acţiune ce a şi avut ca finalitate redeschiderea mănăstirii.

manastirea Clocociov (24) manastirea Clocociov (27)manastirea Clocociov (2)În incintă s-a amenajat şi un muzeu, cu o importantă colecţie de artă veche românească, cuprinzând icoane, piese de artă decorativă − în special argintării, broderii, ţesături şi sculpturi în lemn −, şi cărţi cu ilustraţii gravate în lemn, executate în cele mai cunoscute tipografii din ţară de renumiţi artişti români. Conservate bine, ele constituie o colecţie de o importantă valoare istorică şi culturală, evocând diferite momente din trecutul mănăstirii, precum şi o îndelungată şi intensă activitate creatoare din domeniul artelor decorative.

pr Visarion mormant  Clocociov

Astăzi, obştea mânăstirii numără 40 de maici, stareţă fiind Stavrofora Iulia Băgăceanu, iar slujitor Pr. Nicolae Bălăşoiu.

[1] George Poboran, Istoria oraşului Slatina, ed. II, Slatina, 1908, p. 333.

[2] Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, ed. II, Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 41.

[3] Doru Căpătaru, Călător prin Oltenia medievală cu Paul de Alep, Drăgăşani, Editura Kytcom, 2007, p. 89.

manastirea Clocociov (29)

Hram: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Adresă: Str. Mănăstirii, nr. 3, Slatina
Tel: 0249-435.489
Stareţă: M-hia. Iulia Băgăceanu

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Anunțuri

Mănăstirea Pasărea

În 1813 stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. Când au ajuns la locul unde se află actuala Mănăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit “Pasărea”, denumire care se păstrează şi astăzi. 

În 1816 arhimandritul Timotei se mută la Domnul, dar cele spuse de el s-au adeverit deoarece la numai 15 ani mănăstirea avea 159 de închinoviate, iar în prezent sunt peste 165.

De dragul părintelui oamenii s-au pus să scoată copacii, tăind de îndată pădurea şi dând la iveală o poiană care cu vremea s-a extins, ajungând astăzi să se integreze în suprafeţele mari redate agriculturii. Prima biserică a fost din lemn, ridicată după câte se pare cu lemnul adus de la o biserică demolată din Bucureşti cu hramul Sfântului Nicolae. Locul unde se afla altarul acelei bisericuţe ne este indicat în prezent de o cruce protejată cu un acoperiş şi gard, închipuind o troiţă, dat fiind că o candelă arde în permanenţă. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae – hramul acelei bisericuţe de lemn se regăseşte pictată pe frontonul bisericii actuale, în partea stângă a acesteia.

Iată ce ne spune Sfântul Calinic într-o relatare a sa despre starea împrejurimilor, înainte de a se fi aşezat vreo biserică pe locul de astăzi al Mănăstirii Pasărea:

Până a se da Cernica de la Mitropolie la răposatul stareţ Gheorghe (jumătatea sec. XVII) fiind acolo lăcaşul şerpilor şi al altor fiare sălbatice, nelocuită de oameni din pricina desimii pădurii… nimeni nu zăgăzuise locul unde se află heleşteul Mănăstirii Pasărea.

După ce a fost defrişată pădurea cu topoare şi târnăcoape s-a început alcătuirea bisericii din bârne. Lemnul necesar i-l oferea din abundenţă codrii din jur unde hălăduiau în pace nu numai animale sălbatice, ci şi haiduci.

Odată cu biserica s-au construit şi 14 chilii din gard, muruite cu pomusteală şi acoperite cu trestie, material ce se afla din belşug în vecinătăţi. Incinta a fost împrejmuită cu garduri de nuiele. Acel loc, acoperit de pădure deasă a fost obţinut de Timotei prin danie de la Radu Bărbătescu, încă din 1808. Dealtfel, Radu s-a călugărit, luând numele de metanie Rafailă aşa cum este trecut şi-n pomelnicul mănăstirii printre ctitori. După ridicarea bisericii şi a chiliilor dependente, Timotei şi-a adus sora şi nepoatele, dar în scurt timp s-au adunat atât de multe călugăriţe, încât chiliile şi biserica au devenit neîncăpătoare.

Ca urmare a acestui fapt şi determinat de optimismul dat cu stăruinţa monahiilor şi cu ajutoarele primite de la mai mulţi creştini evlavioşi, s-a pornit cu mult elan la construirea unei biserici mari, din zid, care să corespundă cerinţelor sporite şi pretenţioase ale evoluţiei la acea dată.

Anul zidirii ca şi ctitorii nu se cunosc. După unele însemnări aflate în arhiva mănăstirii, data probabilă a zidirii noii biserici poate fi socotită între anii 1820-1830, dat fiind faptul că în anul 1819 Maica Epraxia a dăruit 100 de icuşari pentru facerea bisericii – de aici deducându-se că în acest an s-a început strângerea milosteniilor. În 1820 gestul ei este urmat de polcovnicul Trandafir care construieşte arhondaricul, la care Smaranda Inimăroaca avea să vină cu ajutor în 1829.

În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 călugăriţele de la Pasărea au fost jefuite şi persecutate de cei 800 de turci cantonaţi la Mănăstirea Pantelimon şi prin grija stareţului de la Cernica au fost ridicate din schit cu totul şi duse la Mănăstirea Snagov, până s-a instaurat din nou pacea (date relatate de Calinic episcop de Râmnic şi cercetate de N. Iorga chiar în biblioteca Mănăstirii Cernica).

După acest incident cu învăţăminte pentru rugătoarele de aici, actele de filantropie continuă, astfel că Frusina Băltăreaţa ridică cu banii ei trapeza în 1827. În anul următor prin hotărnicia efectuată de Ion Şerbănescu, mănăstirea era recunoscută ca proprietară a unei părţi din moşia Pasărea.

În 1830, Elena spătăreasa dăruia mănăstirii 20 de pogoane de vie la Valea Lungă, iar în 1831 făcea ca danie o ocină în moşia Tămădău.

În 1832 Pasărea devenise deja o instituţie care se impunea. Biserica Sfânta Treime şi clădirile anexă constituiau un motiv topografic deosebit, ceea ce a determinat pe topografii armatei ruseşti s-o treacă pe hărţile ridicate de ei în 1832.

Chinovnicii administraţiei din acel an au trecut Mănăstirea Pasărea în “Tăbliţa Statistică a Valahiei” printre mănăstirile de obştejitie (cu viaţă de obşte – chinovii) închinate Mitropoliei Ungrovlahiei, ca şi mănăstirile Căldăruşani, Cernica, Ţigăneşti, Samurcăşeşti etc., căreia nu i-a menţionat însă venitul anual.

Aceeaşi topografi militari au ridicat încă din 1828-1829 şi harta administrativă a Ţării Româneşti, editată în 1835 şi reeditată în 1853. Mănăstirea Pasărea era trecută şi pe această hartă.

Din această perioadă datează construcţia capelei cimitirului, făcută cu cărămidă din cărămidăria veche amintită cu toponim, drept una din hotărniciile relative la Mănăstirea Pasărea. Monahiile amplasaseră această mică industrie la vest de incintă, pe malul râului Pasărea.

Iată textul pisaniei din interiorul acestui cimitirion (capelă):

Întru slava Sfintei Treimi şi în cinstea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a zidit din temelie acest cimitirion, la leat 1834 prin Sfinţia Sa părintele arhimandrit Calinic, stareţul Mănăstirii Cernica, cu ajutor de la credincioşii creştini şi prin silinţa maicii Epraxia, stareţa acestui schit, iar cea desăvârşit împodobire s-a făcut prin maica Melitina – stareţa, de către chir Manole Cojocaru şi părintele Mihail – duhovnicul (de la) Cernica; în zilele credinciosului Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voi(e)vod, iar Mitropolia se ocârmuia de trei episcopi. Anul 1838, august 1.

Prin 1835 s-a dovedit că o parte din terenul pe care se aflau clopotniţa, 19 chilii şi grădina de zarzavat ale mănăstirii, aparţineau polcovnicului Blaremberg, proprietarul moşiei Piteasca, provenită tot de la donatorul Radu Bărbătescu, Rafailă după metanie.

Atunci, Sfântul Calinic a sfătuit pe Maica Melania stareţa să facă schimb cu polcovnicul. Blaremberg a renunţat la 54 de stânjeni din capul de apus al moşiei Piteasca, iar mănăstirea la 150 de stânjeni din mijlocul moşiei Pasărea. Acest act aminteşte de asemenea de toponimul la Vechea Cărămidărie.

La 11 ianuarie 1838, asupra întregii ţări se abate o altă calamitate, de data aceasta naturală, teribilul cutremur care distruge în incinta mănăstirii Pasărea, Sfânta Biserică şi o parte din clădirile anexe.

De altfel, în Bucureşti au fost distruse zeci de biserici, iar celor care au rămas în picioare li s-au prăbuşit turlele. Pagubele datorate acestui cutremur au fost înlăturate cu eforturi deosebit de mari de-a lungul mai multor ani.

În 1838 primeşte o donaţie de la Vasile Dimonescu, în moşia Teodoreasca, cunoscută mai târziu sub denumirea de moşia Dimoneasca. Pentru a păstra însă această danie mănăstirea a trebuit să plătească soţiei supravieţuitoare suma de 2500 lei. În 1844 mănăstirea cumpără întreaga moşie Pasărea de la medelnicerul Constantin Done. Se apreciază că a fost cea mai reuşită achiziţie imobiliară a Mănăstirii Pasărea. Avea 497 stânjeni masă sau 3400 stânjeni – Şerban Vodă, adică cca. 6200 m2, ce se întindeau din marginea apei Pasărea până la mijlocul (talvegul) văii Slatinii, situată la est; moşia avea han, moară, heleşteu, vie, pădure şi alte “îmbunătăţiri sau nămestii” şi era situată în imediata apropiere a mănăstirii. S-a plătit medelnicerului Done sau fratelui său, Alexandru, suma de 3000 galbeni împărăteşti, în rate.

După 8 ani de la zguduitorul cutremur – în 1846 – bunul Dumnezeu îl luminează pe vrednicul Calinic şi, sub directa sa oblăduire sunt înlăturate dărâmăturile vechii biserici şi se începe construcţia monumentalei biserici ce se vede şi azi.

Această biserică nu a fost ridicată exact pe locul unde se găsea odinioară Vechea Biserică. Acest lucru ni-l demonstrează prezenţa unui mic monument situat la cca. 10 m de colţul sud-vest al actualei Biserici. În interior, într-o mică firidă arde o candelă permanent. Odinioară pe locul acesta se afla Sfântul Altar al primei Biserici de zid de la Pasărea care avea hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

În 1831 mănăstirile au fost împărţite în mai multe categorii dintre care unele au trecut sub controlul direct al statului. Pe lângă Departamentul Credinţei se înfiinţează “Casa Centrală” cu scopul de a centraliza veniturile acestor mănăstiri şi a le repartiza sumele necesare reparaţiilor.

Prin seculariare, averile mănăstireşti au fost declarate ale statului, prin Legea din 13 dec. 1863. Faţă de alte mănăstiri care au fost închise sau transformate în biserici de parohii, Mănăstirea Pasărea a funcţionat în continuare, dar cu mare greutate.

După 1864 rămâne totuşi cu 50 de hectare teren arabil, 21 argaţi, metocul din Bucureşti, via de 4 pogoane de la Ceptura (Prahova) şi 36 de vite.

Tot în 1864 Mănăstirea Pasărea este vizitată de însuşi Domnitorul Cuza, care dăruieşte o candelă de argint şi îngăduie să se deschidă în incinta mănăstirii o şcoală primară pentru copiii din satele învecinate şi surorile din mănăstire şi să se înfiinţeze un spital cu 12 paturi, întreţinut de Eforia Spitalelor Civile.

Dar după 11 ani – în 1875 – mănăstirea este din nou încercată, fiind jefuită de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale.

Era la vremea utreniei, în noaptea de 13-14 noiembrie. Au bătut pe preoţi în Altar şi pe o călugăriţă. Stareţa Domnica, care de 12 ani conducea mănăstirea, cu toate că era în vârstă s-a rugat de ei în genunchi să nu se atingă de obiectele sfinţite. Aceştia au prădat însă fără cruţare obiecte de preţ în valoare de 18300 lei. Dintre acestea s-au recuperat obiecte în valoare de 1767 lei.

La patru ani după secularizare – 1868 – sfătuitorul şi îndrumătorul organizatoric şi spiritual I.P.S. Ep. Calinic trece la cele veşnice, astfel că spiritul gospodăresc şi cu puternică închinare spirituală se estompează, astfel încât conducerea mănăstirii este obligată, presată fiind de consecinţele secularizării şi a jafului amintit, ca începând de la 1 aprilie 1882 să desfiinţeze masa de obşte. Veniturile mănăstirii nu mai satisfăceau necesităţile.

Cu toate acestea, în anul 1916 sunt aduse la Pasărea 30 de bătrâne care se aflau într-un azil din Bucureşti, întrucât localul respectiv a fost transformat în spital pentru răniţii ce erau aduşi de pe front.

Sub ocupaţia germană, maicile de la Pasărea sunt din nou prădate, de data aceasta de alimente şi furaje, şi-n plus două clopote de bronz ce cântăreau 1068 kg. Cu toate privaţiunile la care este supusă mănăstirea, maicile de aici, sorbind parcă din vigoarea marilor schimnici de pe aceste meleaguri, rămân pe loc, nu se refugiază. De data aceasta, asistăm la un moment de trezire la cele sfinte a vieţuitoarelor de atunci, care prin fapta lor îl confirmă pe Thomas Merton, care în Colectanea Cisterciencia, tom, 31, 1969/1, p. 2, spunea:

Călugărul nu trebuie să-şi închipuie că, într-o vreme de haos, cum este a noastră, singurul său rost este să păstreze nişte practici vechi. Desigur, aceste practici şi obiceiuri sunt necesare, ele îşi au valoarea lor, întrucât ne ajută să trăim taina lui Hristos cu o conştiinţă mai liberă. Trecutul trebuie să supravieţuiască şi călugărul trebuie să fie paznicul trecutului. Dar mănăstirea trebuie să fie, şi este (în accepţiunea lăsată nouă de către Dumnezeu) altceva decât un muzeu. Dacă monahul nu face decât să menţină în picioare nişte monumente de artă sau să păstreze nişte documente de literatură sau de gândire, care fără de el ar pieri, apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele ce pier în jurul lui. (Vezi mormântul lui Mecca, … etc.).

Călugărul nu trăieşte pentru a pătra ceva, nici chiar religia sau contemplaţia. Rolul lui nu-i să menţină vie în lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să vieze şi să lucreze în lume, Dumnezeu nu depinde de nimeni. Nici chiar de monahi! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră (mai mult ca oricând) este să se păstreze pe sine însuşi, în unire cu Dumnezeu.

În veacul nostru, prima datorie a monarhului este să fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăieşte din Dumnezeu şi numai pentru El). În felul acesta el va păstra cu adevărat ceea ce este de preţ şi vrednic să trăiască în tradiţia sa călugărească şi în creştinism.

Rămânând la datorie călugăriţele şi-au luat în serios menirea şi în plus faţă de pravila zilnică au lucrat diferite obiecte de lenjerie pentru prizonierii români. Materialele erau aduse de către grupuri de femei constituite ad-hoc din Bucureşti.



Sfânta Mănăstire Pasărea în perioada de după primul război  mondial până în zilele noastre 

După încheierea păcii, Patriarhul Miron Cristea insuflă Mănăstirii Pasărea din nou dorul desăvârşirii prin muncă combinată cu lucrarea spirituală. S-au creat ateliere şi grupuri de lucru, noi mijloace de venit, ceea ce a permis ca starea maicilor muncitoare să se îmbunătăţească, dându-le astfel posibilitatea să lucreze şi pentru suflet.

În 1921, tot prin grija Patriarhului Miron Cristea şi ataşamentul maicilor s-a înfiinţat la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război, care funcţiona chiar în incinta Mănăstirii, în fosta trapeză. La început au fost aduse 32 de orfane.

În 1928 erau 74 în cele 4 clase. Se primeau câte 17 lei pe lună pentru fiecare orfană. Pe lângă carte, acestea învăţau şi lucrul manual. Îndrumătoarele lor erau o învăţătoare laică şi o călugăriţă ca maestră de lucru. Aceste orfane nu au avut un cămin al lor ci au fost împărţite câte una sau două la călugăriţe, care, prin purtarea lor de grijă faţă de micuţele orfane s-au dovedit a fi adevărate mame.

Pe lângă educaţia primită de la maici, odraslele celor căzuţi pentru apărarea patriei au dat dovadă şi de o deosebită înclinaţie în ceea ce priveşte arta lucrului de mână. Datorită acestui fapt, lucrurile confecţionate de ele, având o valoare artistică, câştigă aprecieri unanime, fiind prezentate la expoziţia mănăstirilor din toamna anului 1925.

După terminarea şcolii orfanele au fost luate de stat de la mănăstire, dar câteva dintre ele au rămas în mănăstire ca ucenice. Un exemplu în acest sens este chiar măicuţa mea duhovnicească, Maica Pahomia Marinescu venită în mănăstire în 1921 la vârsta de 6 ani, a făcut 4 clase cu orfanele, iar după ce acestea au plecat ea a rămas ca ucenică a Maicii Erofteia,.

În anul 1925, noiembrie 1, călugăriţele din Mănăstirea noastră împreună cu alte călugăriţe din alte mănăstiri participă la învestitura Înalt Prea Sfinţitului Miron, Primul Patriarh al României.

La 20 septembrie 1931 este sfinţit clopotul donat Mănăstirii Pasărea de D-nul. Costică Săvulescu, bancher.

În 1936 prin grija Patriarhului Miron ia fiinţă “Institutul de caritate al călugăriţelor ortodoxe”, motivându-şi gestul prin afirmaţia că cele mai potrivite pentru îngrijirea bolnavilor sunt călugăriţele pentru că nu au obligaţii familiale şi depun suflet. La acestă şcoală erau aduse maici de la toate mănăstirile din ţară. De la Pasărea au fost 7 maici. Directoarea acestui Institut era Maica Evlampia Dinescu ce fusese casieră în mănăstirea noastră. Cursurile durau 2 ani, apoi maicile erau repartizate pe la diferite spitale. Din prima promoţie a făcut parte şi Maica Pahomia Marinescu.

În timpul celui de-al doilea război mondial dintre aceste surori de caritate au fost alese cele care aveau practică mai multă, (pentru că lucraseră la sala de operaţii) şi trimise în spatele frontului cu trenul sanitar nr. 5 şi 6. Aici îngrijeau cu deosebită dragoste şi dăruire pe ostaşii răniţi pe câmpurile de luptă. Au ajuns până la Stalino, Semfiropol, Morosowskaia, Rostov, iar la 25 septembrie 1942 erau la Constantinowca. Maica Pahomia a îngrijit printre alţi răniţi pe Armand Calinescu. S-au întors împreună cu răniţii cu nava Uranus în port la Giurgiu.

Tot în timpul celui de-al doilea război mondial Mănăstirea Pasărea a servit ca loc de adăpost pentru multe figuri marcante ale culturii noastre, cum ar fi: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi alţii. Tot aici şi-a găsit liniştea în acele zile de grea încercare şi Patriarhul Nicodim.

Îndată după război călugăriţele nu şi-au mai putut relua activitatea în cadrul spitalelor, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, fiind interzise şi slujbele în spitale. Maicile s-au întors în mănăstirile lor. La începutul regimului comunist se evidenţiază tendinţa de confiscare de către Stat a roadelor obţinute de pe micile suprafeţe agricole ce mai rămăseseră în stăpânirea mănăstirilor. Prin grija şi clarviziunea Patriarhului Iustinian, Biserica şi-a putut continua activitatea în anumite limite. Pentru călugăriţe înfiinţează în anul 1949 două seminarii monahale în Mănăstirea Agapia şi Mănăstirea Horezu. La seminarul de la Mănăstirea Horezu au studiat şi câteva maici din Pasărea. În 1956 a luat fiinţă şcoala monahală în cadrul mănăstirii noastre.

În 1959, prin Decretul de Stat 410 au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe şi sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat. Nici Mănăstirea Pasărea nu a fost scutită de aceste jertfe: toate surorile tinere şi fără pregătire în domeniu au fost scoase forţat din mănăstire. Abia prin 1971 se dă voie să fie primite în mănăstire ucenice tinere.

fotografii: Obiectiv Ortodox

text: www.manastireapasarea.ro

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Bisericile din Drăgănești Olt. Muzeul Câmpiei Boianului

 

Biserica Adormirea Maicii Domnului, Construită în secolul XIX, reparată în 1914, Zidită de Petrache Manolescu sI familia Iliestilor

 biserica Adormirea Maicii Domnului inainte de ultima renovareaceeasi biserica inainte de actuala renovare

Drăgănești-Olt este un oraș din județul Olt, Muntenia, România. Este situat în zona de contact a Câmpiei Boian cu lunca și terasele de pe stânga râului Olt la 100 de metri altitudine. În localitate au fost descoperite vestigii neolitice și daco-romane. Localitatea a fost menționată documentar în anul 1526, fiind declarat oraș în anul 1968. Este un renumit centru viticol cu un potențial agricol important. În localitate se află Muzeul de istorie, precum și biserica „Sfântul Nicolae și Cuvioasa Paraschieva”, realizată în anul 1775.

biserica Sf. Ierarh Nicolae si Sf. Cuv. Parascheva

Cercetările arheologice ale Muzeului Câmpiei Boianului au condus la concluzia că în a doua jumătate a mileniului I era noastră, au existat pe vatra actuală a orașului Drăgănești-Olt mai multe așezări mici, ale populției autohtone, care de-a lungul evului mediu au format satele Peretu, Drăgănești și Comani. Aceste sate erau așezate în poienile codrilor seculari aproape de izvoarele cișmelelor de astăzi. Vetrele unor asemenea sate s-au aflat în următoarele zone: Schitul Vechi Comani, valea Jugăliei, în punctul Săliște, perimetrul străzilor Căpitan Drăgănescu și Morii, așezarea situată între străzile Speranței și Dealului, așezarea din strada Militari punctul Bâzăreni și așezarea din zona abatorului (I.R.I.C.).

Urmărind evoluția acestor așezări s-a constatat o concentrare treptată a populației către zonele cu cele mai bune surse de apă și teren care să le permită construirea locuințelor. După secolul al X-lea populația s-a grupat în trei centre distincte care vor alcătui satele Comani, Peretu (Uibărești) și Drăgănești-Olt. Legătura dintre aceste sate s-a făcut pe un drum care mergea paralel cu Sâiul. Această cale este marcată și astăzi de bisericile satelor care erau construite în centrul comunităților. Vechiul drum de la Dudu la Slatina însoțea apa Oltului șerpuind pe ultima terasă. Drumul ce leagă astăzi bisericile era drumul de legătură dintre sate. Lângă biserica din centrul satului se află casa obștei și școala. În unele sate școala a funcționat pe lângă biserică sau în casa obștei.

Alta biserica veche este biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gravriil de pe strada Oltului. Construită în jur de 1830, reparată 1926, 1967
Reparată la îndemnul preotului Grigore Enăchescu

În Peretu, școala a funcționat la început în casa sfatului ce se afla lângă biserică si mult mai târziu în local propriu. Satul, până la Cuza, când s-au ales primarii, era condus de un pârcălab alături de care se afla preotul și juri comunali. Preotul și pârcălabul erau datori să citească și să prelucreze obștiei publicațiile ocârmuirii, tot ei păstrau cutia obștei cu veniturile cetățenilor. Chiverniseala banilor adunați în cutia obștei se făcea de către un grup de săteni și proprietarul satului. Cetățenii cei mai cinstiți, în număr de șase împreună cu preotul aveau grijă de această cutie. Cutia era închisă cu două chei, una la pârcălab și alta la preot. După 1845 preotul a fost numit și în comisia care recenza tinerii de 20 de ani pentru contribuția acestora în folosul obștei. În fiecare sat era o judecătorie de înpăcăciune alcătuită din preotul satului și trei jurați aleși de locuitori câte unul din toate cele trei etape (de frunte, de mijloc, de coadă). Sediul judecătoriei era la preot acasă. Actul de împăcăciune era scris de preot și semnat de cei trei jurați (și prin punerea degetelor). Satul avea și o magazie de rezervă. Cheile și evidența magaziei erau la preot. Oamenii care călătoreau aveau răvașe scrise și semnate de preot și aleșii satului. Începând cu anul 1829 preotul ținea evidența populației din sat. Lunar evidența era predată zapciului plășii și mai departe Divanului. Pe lângă acestea preotul strângea veniturile pentru dotarea bisericii. Așa au fost organizate și obștile din satele Peretu, Drăgănești și Comani până în anul 1860 când au devenit comune.

In satul Comani se afla biserica cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena.

Orașul Drăgănești-Olt este o așezare liniară care se desfășoară de o parte și de alta a drumului național 47 Slatina – Turnu-Măgurele pe o distanță de 8km împreună cu satul aparținător Comani. Această șosea de pe zona localității Drăgănești se numește strada N. Titulescu, iar pe zona satului Comani – General Teiușanu Livius. Mai mult de jumătate din străzile orașului sunt modernizate. Fizionomia locuințelor este aceeași în tot orașul. Se deosebesc numai câteva zone: – Zona centrului vechi de pe strada N. Titulescu cuprinsă între străzile Elena Dendea și Oltului; – Zona centrului nou cuprinsă între strada Morii și strada Hotarului; – Zona satului Comani – pe tot cuprinsul străzii General Teiușanu Livius. Casele au un plan de construcție tradițional cu două, trei și mai multe încăperi. Distribuția lor este tipică zonei de câmpie a Munteniei și Olteniei. Sunt tot mai rare casele cu două camere (foc și sobă) și cu prispă deschisă fără sală construită din paianță sau cărămidă. Curțile caselor sunt mari, ocupația de bază a locuitorilor este agricultura. În zona centrului vechi se mai află câteva case ale vechilor târgoveți. Acestea au doua niveluri și prezintă o arhitectură specifică începutului de secol XX. În zona centrului nou se află arhitectura tipică urbanismului epocii socialiste. În oraș locuitorii au case noi în proporție de 80%. Toate locuințele sunt proprietate particulară. Densitatea medie a clădirilor în vatra orașului este de 7 clădiri la hectar. În zona centrală sunt peste 10 clădiri la hectar. Aproximativ 75% din clădirile orașului au un singur nivel.

Muzeul Câmpiei Boianului

Muzeul a fost înființat la 5 august 1980, sub denumirea de Muzeul de Istorie și Etnografie Drăgănești-Olt, de către profesorul Traian Zorzoliu, care a și donat 11 colecții de obiecte muzeale. În 1982 a fost afiliat la muzeul de istorie, ca secție, Casa memorială Nicolae Titulescu, înființată tot de profesorul Zorzoliu. În perioada 1980 – 1990 activitățile muzeului au fost coordonate (fără retribuție) de Traian Zorzoliu, care era profesor de desen la Școala generală nr.1. În 1990, prin decizia Consiliului Județean Olt, Muzeul de istorie al orașului Drăgănești-Olt devine instituție cu statut juridic și se angajează personalul necesar. În 1995 Casa memorială „Nicolae Titulescu”, la propunerea Muzeului de istorie, a devenit instituție separată sub numele de „Complexul memorial Nicolae Titulescu”.

În 1996 Muzeul de istorie devine muzeu zonal sub numele de Muzeul Câmpiei Boianului Drăgănești-Olt. Clădirile ce adăpostesc muzeul fac parte din Conacul Polihronie Ioan (fost pitar, arhivar și casier al orașului Slatina, participant la evenimentele anului 1848). Casa cea mare, construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, are cinci camere. Pe latura vestică a avut o prispă cu cerdac deasupra intrării în beci. Clădirea este monument de arhitectură, fiind cea mai veche locuință din această zonă. În curtea respectivă se mai află o clădire construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și o casă pentru slugi, veche de peste un secol. Celelalte acareturi au fost demolate după naționalizare. Sunt valorificate expozițional piese de istorie; arheologie: obiecte neolitice, din epoca bronzului, din perioada daco-romană și românească timpurie; numismatică, obiecte de cult, arhive memoriale, obiecte legate de ocupații și obiceiuri, ceramică, port popular; colecție de artă plastică ce cuprinde lucrări ale clasicilor români din perioada interbelică, colecția de icoane și orfevrărie liturgică; colecții memoriale deosebite pentru zonă.

„Muzeul a fost inaugurat in anul 1982. Cladirile care il adapostesc fac parte din conacul Polihronie Ioan (fost pitar, arhivar si casier al orasului Slatina, participant la evenimentele din anul 1848).
Casa cea mare a fost construita la sfarsitul sec. al XVIII-lea, fiind cea mai veche cladire din Campia Boianului.
Sunt valorificate expozitional piese de arheologie, istorie, numismatica, obiecte de cult, arhive memoriale, obiecte legate de ocupatii si obiceiuri, ceramica, port popular, arta plastica, icoane, colectii memoriale si o expozitie cu obiecte si instrumente pentru combaterea incendiilor, acestea din urma apartinand formatiunilor de pompieri din judetul Olt.

biserica bordei

In incinta muzeului se afla o reconstituire: o troita din lemn, o casa taraneasca din lemn, un bordei si un arheoparc Gumelnita.
Tellul gumelnitean de la Draganesti – Olt este situat pe lunca Oltului, pe malul vestic al paraului Sai, fiind inconjurat de apa pana in anul 1964.
Asezarea a avut un sant de aparare, iar stratul de locuire depaseste trei metri.
Aceasta asezare a fost cercetata in sapte campanii arheologice.
In urma acestor cercetari s-a putut descifra modul de viata al acestei populatii, tipologia locuintelor, dispunerea caselor, inventarul gospodariilor, uneltele pentru practicarea pescuitului si vanatorii si a unei agriculturi primitive.
Toate aceste informatii au oferit posibilitatea reconstituirii unui mic sat neolitic Gumelnita, reprezentand un nou mod de prezentare muzeistica a istoriei.
Program de vizitare: martie – octombrie de luni pana vineri, de la 08.00 – 16.00
noiembrie – februarie de luni pana vineri de la 08.00 – 16.00
sambata si duminica de la 08.00 – 12.00
Adresa Muzeul Campiei Boianului: Str. Nicolae Titulescu, nr. 239, Draganesti Olt, jud. Olt”.

alte fotografii AICI

Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuţi

 

Construită în anul 1487 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Biserica „Sfanta Cruce” din Pătrăuţi este:

  • cea mai veche biserică păstrată dintre ctitoriile voievodului
  • cea mai veche biserică ortodoxă Monument Unesco din România
  • cea mai veche biserică construita în stil moldovenesc
  • biserica cu cea mai veche pictura interioara si exterioara din Moldova

 

fresca din pronaos „Cavalcada Sfintilor Militari de la Pătrăuți” Arhanghelul Mihail în frunte, urmat de Sf. Împarat Constantin cel Mare, Sfintii Gheorghe, Dimitrie cel Mare,  Teodor Tiron şi Stratilat, Procopie, Mercurie, ultimul fiind Sf. Mc. Mina dar si alţi viteji soldați-marturisitori și veșnici-luptători pentru Hristos.


 

Cunoscut în documente încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, satul Pătrăuţi, situat la 10 km de Suceava, fosta capitală a Moldovei, se pare că a fost întemeiat în anul 1330 de un anume Pătru, după cum afirmă tradiţia locului.

Biserica Pătrăuţi a facut parte din ansamblul singurei mănăstiri de maici ctitorită de Ştefan cel Mare. Mănăstirea era destinată în special îngrijirii răniţilor din luptele purtate în preajma Cetăţii de Scaun a Sucevei. Continuă lectura

Icoana Sfinților Epictet și Astion

Sf.-Epictet-si-Astion1

Icoana Sfintilor Epictet si Astion de la Biserica Eroilor din București

Biserica-Eroilor

Icoana Sf. Epictet și Astion de la Măn. Peștera Sf. Ap. Andrei

Troparul Sf. Epictet și Astion (8 IULIE)

Pe cei de o cinste cu Ermolae şi cu Pantelimon, pe Epictet – dascălul cel înţelept şi pe Astion – ucenicul cel mult râvnitor, veniţi toţi credincioşii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos şi podoaba Dobrogei, zicând: bucuraţi-vă, cei ce de-a pururi mijlociţi pentru sufletele noastre.

Condac

Din cer aţi luat dumnezeiescul dar şi tuturor v-aţi făcut izvor de tămăduiri şi sfeşnice prealuminate în calea mântuirii. În dar aţi luat, în dar daţi-ne nouă, sfinţilor mucenici şi doctori fără de arginţi, tămăduind rănile cele trupeşti şi sufleteşti ale celor ce săvârşesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.

Mănăstirea Moisei

Nota:  Pentru a vizualiza fotografiile in marime mai mare va recomandam sa folositi browserul Mozilla Firefox, sa dati click dreapta pe fotografii si apoi “View Image”.

Locatie: com. Moisei, jud. Maramures, 13 km sud-est de Viseul de Sus, 10 km V de Borsa, pe DN Sighet-Borsa-Prislop-Vatra Dornei (171 km).Moisei (28)Este o manastire de calugari cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Moisei (31)Moisei (58)Biserica noua din zid, construita intre 1910 si 1911, stil neoclasic are pictura numai pe iconostas, portalul are coloane pe fatada vestica.Moisei (30)Atribuita de traditie lui Moise Coman, manastirea Moisei este ridicata in amintirea fiului sau, monahul Grigore in 1672 Manastirea mentioanta intr-un document din 1637 ca rezidenta a Episcopului Dumitru Pop. Biserica actuala de lemn este cladita de Mitropolitul Ardealului, Sfantul Ierarh Sava Brancovici si sfintita in 1672, cand se pun temeliile vietii manastiresti ca metoc al manastirii Putna.

Moisei (6)Sfintirea se face in prezenta delegatilor din Moldova, aducatori de carti si daruri, dovada a legaturilor cu manastirile bucovinene din 1682, egumenul Timotei Brasoveanu demonstrand totodata si relatii bune pe care le avea cu Brasovul.Moisei (10)Manastirea are o colectie de icoane vechi in stil bizantin: icoana Sfantului Nicolae daruita la 1755, Adormirea Maicii Domnului.  Cartile vechi confirma existenta legaturilor cu Tara Romaneasca si Moldova, cu Brasovul.Moisei (35)Arhitectura nu e de tip maramuresan, biserica este de proportii reduse, turnul este scurt, clopotnita pozitionata deasupra pronaosului.
Picturile murale sunt vechi, dupa 1650, finisate partial la sfintirea din 1672, cu fragmente aratand parietal si pe bolti, colorit viu. Decoratiile sunt bogate, iconostasul are motive baroce  Manastirea Moisei a fost un centru de pictura infiintat de Episcopul Dumitru Pop la inceputul sec. XVII, cu icoane executate in stil postbizantin traditional si arta renascentista.

Moisei (40)Moisei (45)Manastirea are atelier de pictura icoane.Moisei (54)

Mânăstirea Sihăstria Putnei (II)

Manastirea Sihastria Putnei (2)Fotografiile au fost realizate in luna iulie 2009. Am gasit aici Biserica noua aproape gata.

Manastirea Sihastria Putnei (1)Manastirea Sihastria Putnei (3)

vitraliu de la Biserica noua

vitraliu de la Biserica noua

Manastirea Sihastria Putnei (4)Manastirea Sihastria PutneiManastirea Sihastria Putnei (7)Manastirea Sihastria Putnei (5)

Nota:  Pentru a vizualiza fotografiile in marime mai mare va recomandam sa folositi browserul Mozilla Firefox, sa dati click dreapta pe fotografii si apoi “View Image”.