PETER HURLEY – un irlandez ne prezintă ROMÂNIA CREȘTINĂ. Un minunat film documentar despre tradiție, omenie, dar mai ales despre Credință

Nu e doar o călătorie, nu e doar o aventură, așa cum Peter Hurley nu e doar un străin venit pe meleaguri românești. Un irlandez, care iubește această țară, a plecat în 2012, pe jos, de la Săpânța până la Muzeul Țăranului Român din Capitală. A scris mai apoi o carte despre oamenii care l-au primit și l-au omenit fără să-i ceară nimic la schimb. În drumul său, pas cu pas, Peter Hurley descoperă ce înseamnă România reală, țara care l-a primit cu brațele deschise. Irlandezul a reluat călătoria alături de echipa Agerpres Video.

Cartea ”Drumul Crucilor” „Drumul crucilor” – ”the Way of the Crosses”
– o călătorie iniţiatică în cautarea spiritului românesc,
văzută prin ochii unui irlandez

Cine este Peter Hurley:

Ma numesc Peter Hurley. M-am nascut in Irlanda in 1968, al optulea din zece copii.

Am ajuns in Romania pe 9 aprilie 1994.  Aveam 26 de ani.  In august 1993 fusesem la Praga si experienta m-a lovit ca un tren. Am ramas foarte impresionat. Era evident ca ceva foarte interesant se petrecuse aici, in aceasta parte a Europei, inca total necunoscuta mie, si m-am intors in Irlanda ferm convins ca la prima ocazie o sa vin sa locuiesc in Europa de Est.

Trei luni mai tarziu m-a sunat un fost coleg de serviciu din Dublin sa-mi povesteasca despre Romania, si planul lui de a porni o firma de consultanta in marketing, ceea ce faceam impreuna in Irlanda atunci. Am sarit fara sa stau pe ganduri.

In 1994 am emigrat in Romania si locuiesc de atunci aici.

In primii 15 ani am lucrat in parteneriatul respectiv, punand pe picioare doua dintre cele mai cunoscute nume in marketing: Mercury Research si Mercury Promotions.

Dupa 15 ani in publicitate, timp in care am promovat tot felul de bunuri catre romani, am plecat din colectivul Mercury Promotions in 2009 (sunt inca actionar minoritar la distanta in Mercury Research), pentru a promova Romania. Am pornit in cautarea esentei Romaniei, acel ceva care m-a facut in primul rand sa ma mut aici, in cautarea adevaratelor valori care stau la baza identitatii voastre nationale si, daca imi permiteti sa zic asa, a farmecului poporului.

Am ajuns la cateva concluzii:

1.Romania este o tara greu de inteles.  Este des categorizata incorect in strainatate, uneori intentionat spre dezinformare, alteori din ignoranta.

2.Esenta Romaniei se afla mai ales (dar nu numai) in zona rurala, in civilizatia voastra rurala straveche care inca incearca sa supravietuiasca.  Unii numesc acest fenomen “taranime”.

3.Exista deja un oarecare nivel de constiinta in Romania in ceea ce priveste adevarata valoare a acestei civilizatii rurale si rolul ei in identitatea voastra nationala, dar acum este in asa de mare pericol, incat mi-e teama ca aceasta constiinta va deveni general acceptata numai dupa ce va muri, cum s-a intamplat deja in tarile vestice, printre care si Irlanda.  Romania este inca “altfel”, si in acel “altfel” cred ca se afla adevaratul vostru rol in viitorul Europei.

4.Consider ca este esential sa se creeze o comunitate in care se pot regasi cei care vor sa fie informati, si mai ales cei care vor sa se implice. De aceea va invit sa ne trimiteti ideile, sugestiile, comentariile voastre si mai ales sa va inregistrati pentru a primi informatii in forma unui buletin electronic periodic.

Va multumesc!
Peter Hurley.

Publicitate

Mănăstirea Clocociov

Mânăstirea aceasta, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, îşi înscrie numele printre cele mai vechi aşezăminte monahale din ţara noastră. Începuturile ei, nefiind fixate în documentele vremii, s-au pierdut odată cu trecerea timpului. Pisania bisericii, probabil de lemn, nepăstrându-se, am fost privaţi de un important izvor, menit să stabilească începuturile şi ctitorii sfântului aşezământ.

Unele documente îl atestă drept ctitor pe Mihai Viteazul (1593-1601), care a şi înzestrat-o cu danii, degradările survenite după anul 1628 determinând o nouă şi substanţială refacere în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Astfel, reclădirea mânăstirii îi este atribuită marelui dregător Diicu Buicescu vel agă, rudă a domnitorului Matei Basarab, împreună cu soţia jupâneasa Dumitra şi cu mama sa, jupâneasa Mara. Cert este că zidirea bisericii vechi a început în 1645 şi a durat câteva luni. Ctitoria lui Diicu Buicescu mai conţinea însă şi câteva chilii şi incinta de zid. Nu se cunosc datele finalizării întregului complex şi a pictării bisericii.

O tradiţie spune că domnitorul Matei Basarab, urmărit fiind de turci, s-a ascuns în scorbura unui soc din Clocociovul păduros. Scăpând de urmăritori, drept recunoştinţă a hotărât să ridice o mănăstire, căreia de-a lungul domniei i-a închinat multe moşii.[1]

În sprijinul acestei tradiţii vine şi mărturia unei catagrafii din anul 1862, care consemnează că „biserica este fondată la 7153 (1645) de răposatul Matei Basarab Vodă”[2], probabil sub influenţa unei pisanii pusă în anul 1645, când edificiul a fost refăcut de boierul Diicu Buicescu, nepotul domnitorului.

Între secolele XVII-XVIII mănăstirea era cunoscută prin proprietăţile şi veniturile de care dispunea, fiind închinată de către domnitorul Alexandru Coconul Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos. Vrednice de amintit în acest sens sunt şi însemnările de călătorie ale patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei şi ale secretarului său, arhidiaconul Paul de Alep, care la 19 august 1657 au poposit „la o mănăstire cu hramul Sfântul Mihail, dar de obiceiu numită Clocociov”, care seamănă cu Mănăstirea Stăneşti de peste Olt şi este „stăpânită de egumeni şi de călugări greci, de la mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte” [3].

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales după secularizarea averilor mănăstireşti, complexul a suferit mai multe avarii, ca urmare a jafurilor, a primului război mondial, precum şi a cutremurelor din secolele XIX şi XX, care au dus la totala sa degradare.

În primăvara anului 1976, stabilindu-se aici Ieromonahul Visarion Coman şi câteva monahii de la Mănăstirea Suceviţa, străvechea ctitorie Clocociov, aflată în paragină, fără turle, cu soclul plin de igrasie şi pereţii adânc fisuraţi, a intrat într-o nouă fază de viaţă. Cutremurul din 1977 lăsând urme adânci, s-a simţit nevoia unei restaurări totale între anii 1980-1981, restaurare ce s-a făcut pe cheltuiala Episcopiei Râmnicului şi prin osteneala maicii stareţe Mihaela Tamaş.

Tot atunci au fost refăcute din zid şi acoperite cu tablă de aramă cele trei turle dispărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica a fost acoperită şi ea tot cu tablă de aramă, iar temelia consolidată cu o nouă centură de beton. Vechea stăreţie s-a reconstruit şi a fost acoperită cu tablă din aluminiu. S-au refăcut şi vechile pivniţe, a fost restaurată clopotniţa, s-a consolidat zidul din incintă şi s-au construit şi alte clădiri noi, necesare vieţii mânăstireşti.

Mânăstirea păstrează parţial zidul de incintă, înalt, cu masivi contraforţi pe laturi, ce imprimă complexului un caracter de fortăreaţă. Clopotniţa este o construcţie formată din două nivele: parterul, flancat în interior de două nişe în grosimea zidului, şi turnul hexagonal cu deschideri arcuite, în interiorul cărora se află clopotele. Pe faţada principală, o decoraţie în zimţi din cărămidă conturează deschiderea semicirculară a porţii, unde este pictată icoana hramului − Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aceeaşi decoraţie se continuă şi pe celelalte feţe ale turnului, ca şi în jurul deschizăturilor de pe tambur.

Biserica a fost construită în plan triconic, cu pridvor deschis, având arcade rotunjite pe stâlpi circulari, groşi. Aici, un frumos chenar sculptat în piatră, ce împodobeşte pisania de la 1645, decorează intrarea în interior. Uşa de la intrare, stranele, catapeteasma şi restul de mobilier sunt din lemn frumos sculptat. Pictura însă este nouă, realizată în anul 1937 de către pictorul Nicolae Pană, care a zugrăvit interiorul şi o parte din pridvor. Din vechea pictură se mai păstrează în pronaos tabloul votiv, remarcabil portret de grup, cu portretele ctitorilor şi ale descendenţilor lor direcţi. Repictarea s-a făcut cu ajutorul Episcopului Nichita Duma, sprijinit de domnii Milcoveanu şi P. Protopopescu, acţiune ce a şi avut ca finalitate redeschiderea mănăstirii.

În incintă s-a amenajat şi un muzeu, cu o importantă colecţie de artă veche românească, cuprinzând icoane, piese de artă decorativă − în special argintării, broderii, ţesături şi sculpturi în lemn −, şi cărţi cu ilustraţii gravate în lemn, executate în cele mai cunoscute tipografii din ţară de renumiţi artişti români. Conservate bine, ele constituie o colecţie de o importantă valoare istorică şi culturală, evocând diferite momente din trecutul mănăstirii, precum şi o îndelungată şi intensă activitate creatoare din domeniul artelor decorative.

Astăzi, obştea mânăstirii numără 40 de maici, stareţă fiind Stavrofora Iulia Băgăceanu, iar slujitor Pr. Nicolae Bălăşoiu.

[1] George Poboran, Istoria oraşului Slatina, ed. II, Slatina, 1908, p. 333.

[2] Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, ed. II, Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 41.

[3] Doru Căpătaru, Călător prin Oltenia medievală cu Paul de Alep, Drăgăşani, Editura Kytcom, 2007, p. 89.

Hram: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Adresă: Str. Mănăstirii, nr. 3, Slatina
Tel: 0249-435.489
Stareţă: M-hia. Iulia Băgăceanu

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Mănăstirea Strehăreți

Mănăstirea Strehăreț este așezată într-un pitoresc peisaj de verdeață și lumină pe coasta nord-vestică a orașului Slatina, județul Olt.

Ctitor al Schitului Strehăreț este episcopul Serafim mai întâi episcop al Buzăului și din anul 1668, episcop al Râmnicului. Acesta cumpără la 24 aprilie 7172 (1664), de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehărețului, vii lucrate, țelină și pomeț „și cu braniște și cu fântână drept bani, 90 de unghi (bani ungurești)”.

Aceasta va construi zestrea cea mai însemnată a schitului. În anul următor, 1665, 1 aprilie, Radu Vodă Leon (1664-1669) dăruiește act episcopului Serafim, care era tot la Buzău, „pentru toate viile lui de la Slatina, moșie megieșească, de la moșul lui Gurcă” și le scutește și de vinariciul domnesc, scutind, de asemenea și stupii de la dijmă și oile de oierit. Construcția schitului începe în anul 1665, iar la 4 august 1668 episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropoliei din București unde păstorea Mitropolitul Teodosie. 

Tot episcopul Serafim este cel care îngrijește din 1671 până în 1672 ca schitul sa fie zugrăvit, la 28 decembrie 1672 afișându-se și inscripția, în timpul domniei lui Antonie Vodă din Popești (1669-1672) și al păstoririi Mitropilitului Varlam (24 decembrie 1672 – 2 aprilie 1679).

După moartea sa, episcopul Serafim a încredințat conducerea schitului egumenului Veniamin, care primește danii și cumpără moșii pentru schit. Astfel, la 12 septembrie 1763, jupânița Coplea Buzescu, dimpreună cu Elina și copiii acesteia, Barbu și Constantin, descendenți din famillia Buzeștilor, dăruiesc jumătate din din moșia lor de la Cireașovul de Deal. La 8 iunie 1674, doi monahi – Andronia și fiul său Anlenie – dăruiesc moșie mănăstirii Strehareț „care ieste făcută de Serafim episcopul.”  Șerban Vodă Cantacuzino printr-un hrisov dat la 12 mai 1679, scutește „bucatele” Streharețului de dijma către curte. La 21 aprilie 1693 jupâneasa Voica „ce-a fost a lui Murga post ot Turia” , cu fiica-sa Florica – diaconeasa și văru-său Cristea dau zapis la mâna egumenului Filotei (urmașul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor de moșie mănăstirii Strehareț. Tot în 1693, Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu dă un hrisov prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă.

Până în anul 1802 schitul Strehareț a fost de mai multe ori prădat de turci. În vara anului 1802 schitul a fost cuprins de un incendiu, lucru pentru care a fost părăsit până în anul 1832, când aflăm aici 63 de suflete și de preoții Vasile sin Popa Ion și Preda sin Oprea, care fac reparații și îmbunătățiri mănăstirii și împrejmumilor ei. În anul 1838 un cutremur de pământ i-a adus simțitoare stricăciuni, dar prin dragostea credincioșilor și cu ajutorul lor, mănăstirea a fost restructurată, în cladiri în jurul mănăstirii, care în anul 1863 sunt transformate în spital.

În urma reformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1863, o parte din averile mănăstirii au fost secularizate, iar cu o altă parte din moşiile mănăstirii, în anul următor 1864, au fost împroprietăriţi 12 ţărani din satul Sineşti – Olt. După anul 1865 schitul Strehareţ a dus o viaţă liniştită şi fără prea mari evenimente. I-au mai fost adăugate clădiri în partea sud-estică, dar care au fost dărâmate cu timpul. În anul 1936, pentru vieţuitorii mănăstirii au fost construite câteva clădiri – chilii, în partea nordică a mănăstirii. Cutremurele de pământ din anii 1940 şi 1977 au adus vizibile prejudicii atât zidăriei cât şi picturii, care nu-şi mai păstrează coloritul iniţial, frescele fiind parţial degradate.

Fresca schitului este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin scrierea cu caractere chirilice ce se păstrează pe frontispiciile icoanelor murale. Multe din icoanele schitului sunt vii documente, cu însemnări ale timpului, icoane care, contrar intemperiilor vremii sunt încă frumoase şi se păstrează bine.

În anul 1979, vechea clopotniţă a fost dărâmată şi a fost zidită o nouă clopotniţă deasupra portalului, la intrarea în incinta mănăstirii.

În forma în care se prezintă schitul Strehareţ, este un preţios loc de pelerinaj şi un important vestigiu al istoriei ţării şi bisericii româneşti.

Contact

Mănăstirea Strehareţi

Str. Strehareţi, nr. 154,
Slatina, cod 230088, judetul Olt
Telefon: 0249.420.175
E-mail: strehareti@manastireastrehareti.ro
Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice): OT-II-m-B-08631

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus

Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.