Mănăstirea Bistrița (Neamț)

Manastirea Bistrita, zidita de domnitorul Alexandru cel Bun in anul 1406, este o manastire ortodoxa din judetul Neamt. Manastirea se afla in satul Bistrita, din comuna Alexandru cel Bun, si are o foarte mare valoare istorica si arheologica.

Fiind situata la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orasul Piatra Neamt, in comuna Viisoara – Alexandru cel Bun, manastirea a dainuit timp de peste sase veacuri la adapostul padurilor ce o acopera, infruntand, ca toate lacasurile noastre de credinta si cultura, greutatile si incercarile istoriei.

Manastirea Bistrita ocupa un loc deosebit intre vetrele de credinta ortodoxa si decultura romaneasca ce innobileaza trecutul acestei tari, numarandu-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adapostind oseminte domnesti si fapte de neuitat din istoria si viata spirituala a poporului nostru.

Manastirea Bistrita – scurt istoric

Potrivit traditiei, inceputurile obstei monahale din vatra Bistritei nemtene se aseaza in vremea domniei lui Petru I Musat, spre sfarsitul secolului al XIV-lea, cand s-a ridicat aici o micuta biserica de lemn, prin purtarea de grija a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericute de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a zidit o minunata biserica de piatra. Locasul de peste 30 de metri lungime, cu pronaos, gropnita, naos si altar, a fost zidit si cu gandul de a-i folosi acestuia pe post de loc de ingropare.

Manastirea Bistrita ocupa un loc important in sistemul religios si institutional creat de Alexandru cel Bun, potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de catre mitropolitul Iosif Musat, prin care acest lacas era pus pe picior de egalitate cuManastirea Neamt, stabilindu-se o conducere comuna a acestor doua asezaminte, in persoana preotului chir Domentian:

 „Prea Sfintitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunavointa lui Dumnezeu si a Preacuratei lui Maici si a sfintei Lui Inaltari, manastirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Tarii Moldovei, si am dat aceasta manastire mai inainte zisa popii chir Domentian, de asemenea si Manastirea Uspeniei (Adormirea) PreacurateiNascatoare de Dumnezeu cea de la Bistrita, ca sa fie aceste manastiri nedespartite una de alta, pentru ca sunt amandoua ale vladiciei mele.”

Alexandru cel Bun va inzestra Manastirea Bistrita cu numeroase sate si mosii. Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, manastirea primeste doua sate si Biserica de la Bohotin, impreuna cu zece butii de vin, zece „coloane de grau” si tot atatea postavuri de Cehia, in fiecare an. Acestora se mai adauga si multe altele, precum vamile de la Barlad si Tazlau, iar in timpul lui Ilie Voda si pe cea de la Bacau.

Publicitate

Mănăstirea Văratec

Manastirea Varatec este una dintre cele mai mari si mai vizitate manastiri ortodoxe din judetul Neamt. Aflata la numai 12 kilometri de Targu Neamt si la 40 de kilometri de Piatra-Neamt, este amplasata intr-un cadru natural deosebit, Manastirea Varatec este situata intr-o mica depresiune, de la poalele muntilor, adapostita de culmea Dealul Mare, la o altitudine de doar 460 metri.

Manastirea Varatec – scurt istoric

Manastirea Varatec nu a fost intemeiata de domni, nici de mari sfetnici ai tarii. Primele urme monahale pe acest loc sunt legate de numele maicii Olimpiada, o maica de la Manastirea Durau, tunsa in monahism in Schitul Topolnita, in apropierea actualului Varatec.

Pisania bisericii celei mari spune urmatoarele: „La anul 1808 s-au zidit aceasta biserica ce sa praznuieste hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Parintelui Iosif Duhovnicul si a staritei Olimpiadii, iar cei intai ctitori au fost maicile din acest locas. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au daruit 3 mosii si maica Elisabeta Bals au daruit mosia Vulturesti, maica Safta Brancoveanu au harazit mosiile Osica si Vladulenii cu mai multe indatoriri in testamentul sau, iar celelalte mosii, vii si acarete ce au daruit si alti ctitori sunt scrisa in cartea vietii spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20.”

Drept aceea, intre anii 1781-1785, maica stareta Olimpiada, fiica de preot, a primit marea misiune de a intemeia un schit intr-o poiana de langa Varatec. Poiana a fost cumparata de la padurarul Ion Balanoiu. Lucrarea a inceput la sfatul Sfantului Paisie de la Neamt si cu binecuvantarea Mitropolitului Gavriil Calimachi.

Maica Olimpiada, cu numele din lume fiind Balasa Herescu, se va oferi trup si suflet zidirii obstii primei isihii de la Varatec. Ea va adormi in Domnul in anul 1842, la varsta de 85 de ani.

Pe acest loc fiinta la acea data o micuta asezare monahala, cu o bisericuta de lemn si cateva chilii pentru maici, ridicate de Maica Olimpiada. In anul 1788, dupa alcatuirea unei consistente obsti monahale, Sfantul Paisie Velicicovschi de la Neamt va numi drept stareta a manastirii pe maica Nazaria de la Manastirea Durau. In anul 1794, maicile ridica o noua biserica, tot din lemn, insa mai incapatoare decat prima. Intre timp maicile de la Varatec se unisera cu maicile de la Schitul Topolita.

In anul 1803, Mitropolitul Veniamin Costache uneste Manastirea Agapia cu Manastirea Varatec. In anul 1808 va incepe zidirea actualei manastiri, din piatra si zugravita in alb. Biserica va purta hramul Adormirea Maicii Domnului.

Biserica de la Manastirea Varatec a fost terminata de zidit in anul 1812, abia in anul 1841, dupa zugravirea ei cu pictura, ea fiind complet terminata si sfintita. In anul 1821, manastirea nu este ocolita de necazurile vremurilor, otomanii care ii urmareau pe eteristi scotocind si distrugand multe din interiorul manastirii.

In anul 1839, domnul Mihail Sturza al Moldovei hotaraste ca Manastirea Varatec sa fie independenta de celelalte manastiri si schituri din zona, obstea de maici putand sa se ingrijeasca si sa hotarasca singura cele de folos manastirii.

Dupa anul 1844 se vor mai construi inca doua biserici: Biserica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Biserica Schimbarea la Fata, cat si un Paraclis inchinat Sfantului Nicolae. Potrivit insemnarilor celor vechi, din arhiva manastirii, in anul 1857, manastirea „avea 4 biserici cu 17 clopote, 300 de chilii si 700 de calugarite, 12 mosii si un venit de 13.000 galbeni”.

Manastirea a intampinat o mare incercare in data de 11 iunie 1900. Un incendiu a cuprins o mare parte din manastire, pierderile fiind grele: chiliile au ars in mare parte, biserica a ramas fara acoperis si turle, iar clopotnita s-a prabusit si ea. Toate acestea au fost refacute in scurt timp, ele putand fi vazute pana astazi in manastire. Din-nainte de incendiu a ramas insa puternicul zid de piatra (1808-1812).

La o distanta de numai 150 de metri inspre sud-est de manastirea Varatec se afla Biserica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, zidita de Eufrosina Lazu, in anul 1844, pe locul unei biserici de lemn din anul 1817. In partea sudica a bisericii, in afara, se afla Mormantul Veronicai Micle, trecuta la cele vesnice in anul 1889, dupa o perioada de vietuire in manastire.

In cimitirul manastirii, aflat la aproximativ 400 de metri de manastire, se afla Biserica Schimbarea la Fata. Aceasta a fost zidita tot prin osteneala monahiei Eufrosina Lazu, intre anii 1846-1847.

Manastirea Varatec – arhitectura

Biserica manastirii, inchinata Adormirii Maicii Domnului, imbina stilul moldovenesc cu elemente noi, aparute in Moldova prin secolele XVIII-XIX. Biserica se afla inaltata in centrul curtii interioare, precum la mai toate manastirile ortodoxe, fiind zidita din piatra de rau, luata din zona, cat si din caramida.

Biserica are forma de nava, avand pridvor, naos, pronaos si Altar. Cele doua turle ale acesteia sunt cilindrice, fiecare avand cate un acoperis in forma de clopot. In fata bisericii se afla statuia de bronz a Saftei Brancoveanu, care a ctitorit o parte din cele de folos manastirii. Statuia a fost lucrata de Ion Jalea, in anul 1935.

Pridvorul bisericii are intrarea pe peretele sudic, fiind acoperit cu doua calote sferice sustinute de un singur arc longitudinal si de alte doua arce laterale. Pronaosul si naosul sunt despartite de un zid sustinut de doua coloane. Aceste doua cupole sunt separate printr-un semicilindru de mici dimensiuni, sprijinit pe arce transversale, in timp ce altarul prezinta un arc dublou spre apus, fiind boltit in sfert de sfera la rasarit.

In pronaos se afla „Mormantul duhovnicului Iosif”, adormit in Domnul la data de 28 decembrie 1828. Acesta este primul duhovnic de la Manastirea Varatec. Langa acesta se crede ca au fost inmormantate si primele starete ale manastirii: Olimpiada, Nazaria si Magdalena, insa mormintele acestora nu au fost inca descoperite.

Sfantul Altar este despartit de restul bisericii printr-o superba catapeteasma sculptata in lemn de tisa si poleita cu aur, lucrare cu o deosebita valoare artistica, executata de Constantin Zugravul, in anul 1816, pe cheltuiala logofetesei Elenco Paladi.

Pictura bisericii a fost realizata in anul 1841, ea fiind refacuta in anul 1882, de pictorii T. Ioan si D. Iliescu. Intre anii 1968-1969 pictura a fost din nou spalata si intarita de pictorul Arintiu Avachian si ajutoarele sale D. Gurita, G. Popescu, G. Salagian, cu binecuvantarea Mitropolitului Moldovei Teoctist, cu pornirea si staruinta maicii Pelaghia Amilcar, stareta a intregului sobor, si cu obolul credinciosilor.

In afara bisericii, langa zidul acesteia, se afla mormintele unor maici mai de seama din istoria manastirii: Evghenia Stefanescu, Eufrosina Lazu, Eugenia Negri, iconoama Veniamina Pribagu, arhimandrita Veniamina Hermeziu, si Ecaterina Bals, mama Saftei Brancoveanu.

Clopotnita manastirii, amplasata la o distanta de 80 de metri mai spre est de biserica, este o constructie din zid, cu aspect masiv, cu gang de intrare si doua etaje in forma patrata. Turnul are acoperisul in forma de mitra arhieresca. La primul etaj se afla paraclisul Sfantul Ierarh Nicolae.

Clopotnita este cuprinsa in corpul de chilii pe doua nivele, cu prispa larga, sprijinita pe siruri de coloane din lemn. Pe latura nordica a incintei se afla staretia si cladirile administrative, iar pe cea sudica, la parter, s-a amenajat o bogata si atractiva colectie muzeala in spatiul fostului Atelier Regina Maria, construit in anul 1934, de catre regele Carol al II-lea, la indemnul Mitropolitului Pimen.

Manastirea Varatec – muzeul si patrimoniul cultural

Muzeul manastirii Varatec pastreaza un valoros patrimoniu cultural-artistic si istoric, alcatuit dintr-un mare numar de hrisoave autentice, acte de danie si de intarire, obiecte de cult din metal pretios, icoane vechi, broderii, covoare si vesminte preotesti.

Printre cele mai deosebite obiecte din muzeu se numara: icoanele din secolul al XV-lea, de la Manastirea Rasca, cat si cele din veacurile XVI-XVII, de la Valeni – Piatra Neamt si Topolita, crucea din lemn de chiparos, facuta in anul 1596, si crucea de procesiune din lemn de maslin, donata in anul 1852 de Gheorghe si Maria Hermeziu, potirul din argint aurit daruit in anul 1840 de Safta Brancoveanu, Epitaful lucrat in fir de aur si argint de Smaranda Niculce in anul 1798, Evangheliarul grec tiparit la Venetia in anul 1811 si Evanghelia cea Mare tiparita la Manastirea Neamt, in anul 1821, ambele ferecate in argint aurit si impodobite cu icoane emailate.

Staretele manastirii au acordat o deosebita atentie pregatirii profesionale a monahiilor, in cadrul Manastirii Varatec creandu-se mai multe ateliere-scoala, dintre care mentionam: Scoala monahala de pregatire profesionala pentru mai multe indeletniciri si cultura generala pentru calugarite (infiintata la 1 septembrie 1803, de Veniamin Costachi), Scoala de fete pentru calugarite (deschisa la 18 decembrie 1860), Scoala de adulte (infiintata la 1 septembrie 1911), Seminarul monahal pentru calugarite.

In luna noiembrie 1940, functionau la Manastirea Varatec urmatoarele ateliere: broderie bisericeasca si legatorie de carti, covoare, tricotaj, tesut panza, pictura bisericeasca si arta decorativa, majoritatea acestora mentinandu-se si in prezent. La Manastirea Varatec a lucrat mai multi ani arhimandritul scriitor Valeriu Anania, ales in anul 1993 drept Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului.

fotografii: Obiectiv Ortodox

text prezentare: CrestinOrtodox.ro

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei.

Schitul Sihla

Lasand la vale Manastirea Sihastria, o poteca urca spre Schitul Sihla, cale de 3 km, pe urmele sihastrilor iubitori de Hristos.

Aici si-a petrecut viata pustniceasca si Cuvioasa Teodora, marea sfanta a Sihlei si a Moldovei intregi.
Pestera Sf. Theodora de la Sihla.

Pe prispa ingusta a unei stanci, la adapostul primitor al unui bloc de piatra, se afla doua chilii de lemn, din secolul al XIX-lea, si o bisericuta „dintr-un brad”, lunga doar de cativa pasi.

Construita de „Dumnealui aga Ioanita Pascanul Cantacuzino, precum sa si gaseste scris intr-o Sfanta Evanghelie… la leat 1763…”, cu hramul Schimbarea la fata, biserica „dintr-un brad” se pastreaza in stare aproape initiala. Lucrata in forma de corabie din barne de lemn, biserica este captusita in exterior cu scandura si acoperita cu sita. Interiorul, putin luminat si foarte simplu, mai pastreaza insa, prin intimitatea sa, atmosfera unei epoci de demult. Catapeteasma, aproape in miniatura, a fost pictata in ulei, probabil in secolul al XVIII-lea.

De aici, pe praguri de pietre scobite de pasi omenesti, se coboara in Schitul Sihla. Biserica actuala a schitului, cu hramul Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, dateaza din anul 1813, cand Arhim. Benedict, egumenul Manastirii Secu, o reface aproape in intregime din barne de brad, pe temelia celei mai vechi.

Respectand traditia arhitectonica locala, biserica este construita in plan triconc, cu o singura turla pe naos. In exterior peretii sunt captusiti cu scandura. Acoperisul din sita capata la turla forma de bulb. Intrarea se face prin partea de vest. Interiorul, simplu si pictat, este impartit in pridvor, naos si altar. Pronaosul face corp comun cu naosul. Trei ferestre dispuse in axul absidelor aduc inauntru lumina zilei.

Catapeteasma, sculptata in lemn de tei si poleita cu aur, da un aspect frumos si placut interiorului. Desi fara data, ea pare a fi de o vechime cu biserica. Pictura in ulei a icoanelor din catapeteasma nu este lucrata de acelasi mester. Patru din icoanele imparatesti sunt pictate de „Iulian monah zugravul Sf. Manastiri Slatina la le(at) 1852”. Interiorul bisericii este pictat in fresca de pictorul Vasile Pascu din Focsani, in anii 1973-1974, cand s-au efectuat unele lucrari de restaurare.

In partea stanga, intr-o mica racla de lemn sculptat, se afla cateva particele din moastele unor sfinti. Se gasesc aici capul Cuviosului Ieremia, necanonizat inca, ucenic al Sfantului Paisie Velicikovschi, si particele ale Sfintilor: Ioan Botezatorul, Maria Magdalena, Modest, ale Sfantului Ierarh Iacob, ale celor 14.000 prunci ucisi de Irod si de la Sfintii Cuviosi Parinti ucisi in Sinai si Rait.

Pe latura de vest a incintei, in locul vechiului corp de chilii de lemn construit odata cu biserica, s-a ridicat in ultimii ani un corp nou de chilii din piatra, pentru nevoile crescande ale obstei ce numara astazi nu mai putin de 35 de parinti si frati. Totodata s-a reconstruit si clopotnita si s-au ridicat o trapeza si un arhondaric nou, care primeste cu dragoste pelerinii ce vin in numar destul de mare la schit.

Sf. Teodora de la Sihla

Alaturi de numerosii ostenitori odrasliti de neamul românesc, se afla pomenite în calendarul ortodox foarte multe femei cuvioase, care prin viata lor aleasa au bineplacut lui Dumnezeu. În acelasi timp, ele sunt o frumoasa pilda vrednica de urmat, pentru femeile crestine din toate timpurile si toate locurile.

De o asemenea vietuire aleasa s-a învrednicit si cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Muntii Neamtului.
Dupa traditie, ea s-a nascut în satul Vânatori din judetul Neamt, în jurul anului 1650. Era una din cele doua fiice ale lui Stefan Joldea, armas paznic al cetatii Neamt, loc unde era depozitat tezaurul tarii. Împreuna cu sotia sa si-au crescut fiicele în dragostea si pazirea dreptei credinte, la aceasta contribuind si numeroasele vizite facute la manastirile si schiturile din împrejurimi: Neamt, Secu, Sihastria, Agapia si altele.
Pentru ca sora sa, Marghiolita, s-a mutat prea devreme la Domnul, Teodora, copila fiind, dorea sa se retraga din lume la o manastire. Cu greu parintii îndurerati, ramasi acum doar cu ea, au convins-o sa ramâna alaturi de ei. La vremea cuvenita se casatoreste si merge în partile Tarii de Jos, unde locuia sotul ei. La scurta vreme însa, i-au murit si parintii.

Dupa toate aceste nenorociri prin care a trecut, Dumnezeu i-a trimis o încercare si mai mare, aceea de a nu putea avea copii. Astfel, pentru ca o existenta egoista, fara rost nu o putea multumi, s-a sfatuit cu sotul ei si au hotarât sa intre amândoi în câte o manastire.
Potrivit traditiei, a plecat mai întâi ea si a intrat în manastirea Varzaresti, din partile Buzaului, o sihastrie în care vietuiau vreo 30 de maici calauzite de egumena lor, schimonahia Paisia. La scurt timp, s-a calugarit si el la manastirea Poiana Marului, luând numele Elefterie, învrednicindu-se si de taina Sfintei Preotii.

Cuvioasa Teodora a îmbracat haina vietuirii îngeresti la vârsta de 30 de ani. Vazând-o atât de tânara egumena a luat-o pe lânga ea, spre a-i fi ucenica. Asa îsi începe sfânta nevointele dupa pravila vietii calugaresti, fiind pilda pentru toate celelalte vietuitoare, prin râvna cu care le îndeplinea. Întâmplându-se în aceasta vreme sa navaleasca turcii, egumena Paisia, Teodora si alte câteva maici parasesc aceasta sfânta asezare, refugiindu-se în locuri mai retrase, la hotarul dintre Muntii Buzaului si cei ai Vrancei. Aici construiesc un mic altar si câteva chilii modeste pentru adapost, continuându-si pravila de la Varzaresti. La scurt timp, din cauza vârstei înaintate si a multelor osteneli, schimonahia Paisia, trece la cele de sus.

Dupa ce s-au linistit lucrurile în tara, Cuvioasa Teodora, care vietuise aici zece ani, si-a îndreptat pasii spre locurile copilariei. Se opreste mai întâi la manastirea Neamt, unde se roaga la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi, cu binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihastria Secului (înfiintata prin 1650) si dupa ce se marturiseste duhovnicului Pavel, care o si împartaseste, pleaca „la început pentru un an” sa vietuiasca în linistea codrilor seculari din împrejurimi.

Tot mergând prin Muntii Sihlei a ajuns în cele din urma la chilia unui batrân sihastru, asezata sub niste stânci uriase „ce stateau parca gata sa se prabuseasca”. Batrânul i-a oferit chilia sa „acestui suflet virtuos de femeie”, el plecând într-un loc „mai tainic, mai neajuns”, pentru a-si gasi adapost.

Acesta este momentul începutului unei noi etape din viata cuvioasei Teodora. Ea se nevoia în rugaciune neîncetata, veghe de toata noaptea si cugetare dumnezeiasca adânca. Hrana sa era alcatuita din: bureti, urzici, mure, afine, zmeura, precum si din pesmeti si poame uscate, pe care i le aduceau cei de la schitul Sihastria. La toate acestea se adauga si hrana cea dumnezeiasca, Trupul si Sângele Domnului, pe care i le aducea din când în când ieroschimonahul Pavel. Într-o astfel de osteneala a petrecut râvnitoarea maica vreme îndelungata, citind, la vremea potrivita Ceasurile, Vecernia si Utrenia, însotite de multe metanii si lacrimi duhovnicesti.

Din traditie aflam ca, venind odata si prin aceste parti ale Neamtului osti otomane, multe calugarite s-au ascuns în munti. În aceste conditii, au ajuns unele si la chilia unde se nevoia Cuvioasa Teodora. Dupa ce a ascultat necazurile lor, ca oarecând batrânul calugar, ea le-a oferit acestora chilia sa, retragându-se într-o pestera si mai tainuita, ce exista si astazi cunoscuta sub denumirea de „Pestera Sfintei Teodora”.
În acest loc, unde prin anii 1725-1730, s-a întemeiat Schitul Sihla, Sfânta Teodora a vietuit peste 20 de ani. Sfârsitul vietii sale a fost descoperit în chip minunat. Astfel, egumenul de la Schitul Sihastria a observat în mai multe zile niste pasarele care intrând în trapeza, luau bucati de pâine si poame si le duceau undeva în munte. Gândindu-se ca Dumnezeu hraneste în mod minunat vreun pustnic, a trimis doi frati sa vada unde duc acestea merindele. Ajunsi catre seara aproape de vârful muntelui, unul din ei s-a urcat într-un brad si de acolo, a zarit-o pe Cuvioasa Teodora în rugaciune.

Sfânta i-a chemat la ea si le-a spus ca de 40 de zile se roaga lui Dumnezeu pentru a-i trimite un duhovnic, care s-o spovedeasca si s-o împartaseasca. Apoi, a rugat pe cei doi sa-i transmita egumenului ultima sa dorinta, aceea de a trimite pe ieromonahul Antonie si pe ierodiaconul Lavrentie cu Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca urmeaza sa se mute la El în scurt timp.

Cu binecuvântarea egumenului, a doua zi cei doi au venit la chilia sfintei unde, dupa ce a primit dezlegare si a rostit „Tatal nostru” si „Crezul”, a fost împartasita. Apoi, cu fata spre rasarit, privind spre cer a zis: „Slava Tie, Doamne, pentru toate !” si si-a dat duhul.
S-au adunat acolo parinti de la Sihastria, precum si vietuitori din împrejurimi si, dupa rânduiala, au savârsit slujba înmormântarii, îngropând trupul sfânt în pestera în care vietuise atâta timp. Traditia spune ca, însusi sotul sau, acum ieroschimonahul Elefterie, ar fi venit la înmormântarea sa, apoi a ramas la schitul Sihastria pâna la sfârsitul vietii.
La scurt timp dupa trecerea sa la Domnul, a început ridicarea Schitului Sihla. Între anii 1730-1763, s-au construit rând pe rând, biserica cu hramul „Schimbarea la fata” si „Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul” si chiliile din jur, care cu unele îmbunatatiri dureaza pâna în zilele noastre.
Din pacate, sfintele sale moaste nu au ramas aici pentru mult timp sau macar la noi în tara. Aceasta deoarece prin anii1828-1834, în timpul ocupatiei rusesti, ele au fost luate si duse în cunoscuta manastire Lavra Pecerska din Kiev.

Cu toate acestea poporul nostru binecredincios a considerat-o sfânta imediat dupa moarte, cinstind-o cu toata evlavia. În sedinta din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât ca ea sa se numere în rândul sfintilor sai. Pomenirea sa se face de atunci, în fiecare an, în ziua de 7 august.

vedeti si: http://sihastria.mmb.ro

Mănăstirea Agapia (cea Nouă)

Potrivit tradiţiei, un călugăr numit Agapie, de la care mănăstirea a luat numele, a cosntruit câteva secole mai înainte (sec.XIV) un aşezământ monahal pe locul unde astăzi se găseşte Agapia Veche, la 2 km spre nord, în munţi.

Noua mănăstire Agapia sau Agapia din vale a fost fondată de hatmanul Gavriil, fratele domnitorului moldovean Vasile Lupu, între anii 1642-1644.

Deasupra uşii de intrare în biserică, de pe latura sudică, se află o pisanie cu următorul text în limba slavonă: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil hatmanul şi Doamna Liliana, am făcut şi am înzestrat această mănăstirea Agapia din nou, în zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Domn Vasile Lupu Voievod. Şi s-a început zidirea în anul 7150 octombrie 16 zile şi s-a săvârşit în 7152 septembrie 3 zile şi s-a sfinţit în 7155 septembrie 12”.

În cei trei ani scurşi de la zidire până la sfinţirea bisericii, ctitorii au construit careul de chilii care însoţesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă din piatră şi granit de pe latura de răsărit. Atât ctitorii, cât şi domnitorul au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Hrisoavele şi uricele din secolele următoare consemnează noi danii de moşii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii şi sălaşe de ţigani robi făcute către mănăstire.

Invaziile cotropitorilor au avut urmări dezastruoase pentru mănăstire. De mai multe ori călugării au fost siliţi să se refugieze în munţi sau să treacă munţii în Transilvania, lăsând mănăstirea pustie. Menţionăm doar atacurile turcilor şi tătarilor din 1671-1672, când mănăstirea a fost avariată; jefuirea Agapiei de către tătari în iarna anului 1674-1675; prădarea mănăstirii de către poloni în 1680, care au transformat biserica mare în grajduri de cai sau avarierea mănăstirii de către oştenii regelui Sobieski în perioada 1689-1693.

Cea mai mare restaurare, atât a bisericii cât şi a incintei, a avut loc între anii 1840-1858. Cu această ocazie, biserica a fost pictată de marele pictor român Nicolae Grigorescu.

În anul 1847, pe latura de sud a incintei, la etaj, a fost amenajat un paraclis cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Duminica Tututor Sfinţilor. Paraclisul a fost sfinţit la 31 august 1847, iar catapeteasma sa a fost adusă de domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) de la Mănăstirea Bisericani.

Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Duminica Tututor Sfinţilor

La Mănăstirea Agapia, acesta a pictat pe când avea 20 de ani. În anul 1858, Nicolae Grigorescu a participat la un concurs organizat pentru pictarea bisericii, la care au mai participat şi pictorii N. Lefteriu şi Louis Girardelli.

Lucrearea  de concurs a lui Nicoale Grigorescu este Maica Domnului sau Sfânta Fecioară Maria cu pruncul Iisus în braţe, înconjurată de îngeri, care se păstrează în muzeul mănăstirii.

Până la începutul secolului al XIX-lea, Agapia a avut obşte de călugări. În anul 1803, dorind să înfiinţeze un Seminar de preoţi la Mănăstirea Socola din Iaşi, mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia. Printr-un hrisov domnesc al lui Alexandru Moruzi, Mănăstirea Agapia a devenit mănăstire de maici. Cu acest prilej, a fost înfiinţată o şcoală pentru călugăriţe, unde să înveţe psaltichie, limba greacă, precum şi meşteşugul broderiei şi ţesătoriei. Ca stareţă a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului.

La 16 septembrie 1821, în timpul domniei lui Mihai Şuţu (1819-1821), complexul monahal a fost mistuit de un incendiu. Pe latura nordică a bisericii se află o pisanie în limba română cu caractere chirilice cu următorul text: „Această sfântă mănăstire au pătimit primejdii cu arderea focului, atât înlăuntrul cât şi afară, despre turci, la tulburarea ce s-a urmat în anul 1821, la septembrie 16 zile, atât chiliile înăuntru, cât şi pe afară dimprejur. Iară în anul 1823, în zilele prea înălţatului domn Ioan Sandu Sturza Voievod, prin blagoslovenia Prea Sfinţitului Mitropolit al Moldovei, Chirio Chir Veniamin Costache, şi prin osârdia şi sârguinţa surorii Preasfinţiei Sale maica Elisabeta schimonahia, stareţa acestei sfinte mănăstiri, s-au meremetisit şi s-au tencuit, atât înăuntru cât şi înafară şi s-au şi acoperit din veniturile mănăstirii şi ajutorul creştinilor. Drept aceasta, spre veşnica pomenire a acelor ce s-au ostenit şi au ajutat şi spre aducerea aminte de primejdia ce s-au întâmplat, s-au însemnat pe această piatră, anul 1823, iunie 30”. Lucrările din anii următori au refăcut complexul monahal şi a fost supraînălţat turnul clopotniţă.

Seminarul Teologic Ortodox „Cuvioasa Parascheva“

Pictura interioară a bisericii, în stil realist, a fost realizată timp de 3 ani. În portretele de sfinţi s-au folosit modele vii: ţărani, călugări, preoţi şi călugăriţe din mănăstire. Scene de ansamblu, cu teme diferite, au fost inspirate după picturile marilor maeştri ai Renaşterii: Rafael, Tizian, Leonardo da Vinci, toate adaptate condiţiilor impuse de spaţiu şi aducând un colorit nou, original.

Printre icoanele din catapeteasmă, pictate pe lemn, în stil neoclasic, se află şi autoportretul lui Nicolae Grigorescu, în figura profetului Daniel (ultimul medalion din colţul din stânga).

Pictura Agapiei dă o impresie de pletitudine, figurile sfinţilor sunt liniştite şi pline de evlavie. În biserică se păstrează o icoană foarte veche, din secolul al XIV-lea, icoana Maicii Domnului, îmbrăcată în argint.

Între anii 1858-1862, în timpul stăreţiei maicii Tavefta Ursache, s-au efectuat lucrări de restaurare ale bisericii: au fost adăugate la sudul altarului un diaconicon şi la nordul altarului un proscomidiar, iar în partea de vest a fost prelungit pridvorul încoronat de un fronton în stil clasic. Maica Tavefta l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe atunci în vârstă de numai 20 ani, pentru a picta biserica în interior (1858-1861). Biserica a fost resfinţită la 25 ianuarie 1862 de către arhiereul Calinic Miclescu de Hariopoleos.

De asemenea, au fost renovate chiliile din incintă şi biserica Mănăstirii Agapia Veche. În mănăstire au fost organizate o şcoală de patru clase pentru surorile tinere, ateliere de covoare şi broderii, precum şi o şcoală de pictură bisericească unde a predat Nicolae Grigorescu. În anul 1873, stareţa Tavefta a îmbrăcat icoanele din catapeteasmă în argint, precum şi icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.

La 23 iulie 1903, un nou incendiu a produs pagube mănăstirii: au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi 16 case din afara incintei. Paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca Sturza. Pictura bisericii a fost acoperită de fum şi funingine şi astfel, în octombrie 1928, profesorul I.D. Ştefănescu, ajutat de ieromonahii Vichentie Malău şi Ghervasie Hulubariu, a curăţat picturile lui Nicolae Grigorescu.

Între anii 1961-1965, Mitropolia Moldovei şi Sucevei a efectuat lucrări ample de consolidare, protecţie şi renovare a bisericii şi a clădirilor din jurul ei. Paraclisul Naşterea Maicii Domnului a fost pictat în frescă în 1968-1969 de către profesorul Neculai Stoica, iar un an mai târziu un colectiv de pictori restauratori (ieromonah Firmilian Ciobanu, arhimandrit Sofian Boghiu, Gh. Trăşculescu şi Gh. Zidaru) au curăţat picturile lui Nicolae Grigorescu din Biserica „Sf. Voievozi”.

Stanele din lemn de stejar sculptat, foarte frumos ornamentate, având chiar sfinţi sculptaţi, au fost executate mai recent.

Mănăstirea Agapia a fost descrisă în mai multe opere literare care descriu zona munţilor Neamţului.

Printre primii scriitori care au poposit aici s-a aflat poetul şi diplomatul Dimitrie Bolintineanu, aflat în toamna anului 1857 într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică „Călătorii în Moldova” (1859). Poetul descrie această mănăstire astfel: „Agapia este situată mai înuntru celor dintăi munţi pe marginea unui râu. Poziţia ei este mai frumoasă decât a Văratecului. Călugăriţe sunt mai puţine decât la Văratec, cele de aici sunt renumite pentru frumuseţe”. ^[12] El laudă nobleţea şi blândeţea maicii stareţe, precum şi patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de „cei mai înflăcăraţi patrioţi”.

Copilărind în satul Humuleşti din apropierea mănăstirii, marele scriitor Ion Creangă a descris zona unde a copilărit la începutul părţii a III-a din „Amintiri din copilărie” (1881). El o menţionează cu următoarele cuvinte: „Agapia, cea tăinuită de lume”. ^[13]

După cum scrie în povestirea „În munţii Neamţului” din volumul „România pitorească” (1901), scriitorul Alexandru Vlahuţă a poposit şi el aici. El o descrie astfel: „Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munţi, pitită-ntr-un ungher de văi, aşa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzeşte de crivăţ o măgură-naltă, descoperită -„Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid întunecat de codru, şi-n faţă iarăşi pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate — „Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariţii”, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea privelişte de pe „Ciungi”, de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălţăţeşti, în stânga Cetatea şi Târgu-Neamţului, în faţă larga, nemărginita vale-a Moldovii”. ^[14]

Aflat în cerdacul arhondaricului, Vlahuţă a privit „ierbuliţa verde ce-acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părţile de încăperile albe, curate, tăcute ale mânăstirii. Din mijlocul curţii se-nalţă strălucitoare „biserica cea mare”, zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu”. În această linişte, scriitorul vede o maică bătrână şi scundă care a început să bată toaca, cu „sunete mărunte, dulci, cadenţate, ca şoapta pripită a unei rugăciuni”, care îi „redeşteaptă, ca dintr-o lume depărtată, dulcea şi sfânta evlavie a copilăriei”. ^[14]

Pe aici a trecut şi scriitorul Calistrat Hogaş în călătoriile sale prin Munţii Neamţului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea „La Agapia” din volumul „Pe drumuri de munte” (1912). El a coborât de la Schitul Agapia Veche, pe la Piatra lui Aron, nevăzând la început Agapia Nouă care era „ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul”. Scriitorul crede că mănăstirea „pare a se furişa şi a se ascunde în strâmta, adânca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei”. ^[15] Hogaş constată că aici se află adăpostite, „sub mohorâta haină a călugăriei”, descendentele vechilor familii boiereşti. Intrând în sala de mese a arhondaricului pentru a cere găzduire, călătorii sunt întâmpinaţi de o maică bătrână care ştergea praful de pe tavan cu un măturoi. Aceasta îi ignoră, ţinându-i în picioare, în timp ce le scutura praful în cap. După ce scriitorul se roagă de găzduire, călătorii sunt duşi în salonul cel mare al arhondaricului. Aici soseşte maica Evghenia, arhondăreasa, care le inspiră un mare respect prin figura sa blândă şi binevoitoare, părând a fi „aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de noi!” În acea noapte, stând singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, scriitorul a privit cu admiraţie, timp de peste o oră, peisajul nocturn al Agapiei, în care „noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munţii adormiţi şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ şi cer”. În noapte a auzit un glas dumnezeiesc, de femeie sau de înger, care cânta un cântec fermecător.

În a doua zi, după prânz, scriitorul s-a întâlnit cu unul din prietenii săi, sosit aici de la Iaşi cu nişte doamne şi domnişoare. La rugămintea unei domnişoare care dorea să-şi imortalizeze numele pe balustradele de lemn ale balcoanelor, conform unui obicei, Hogaş a scrijelit cu un cuţit numele întreg şi jumătate din prenume, când a fost oprit de o călugăriţă bătrână care l-a ocărât. Vizitând biserica, a admirat pictura lui Nicolae Grigorescu, care a reuşit să înlocuiască „toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri”, cu „formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane”, reuşind să redea pe aceeaşi figură maternitatea şi virginitatea, întipărind prin linii şi culori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.