A noua în ordinea ierarhică a mănăstirilor athonite, Mănăstirea Zografu este aşezată în partea de vest a Sfântului Munte. De la arsanaua mănăstirii pelerinul urcă spre mănăstire pe un drum de 4 kilometri, de-a lungul unei văi cu vegetaţie densă şi bogată. Mănăstirea se află pe coasta din dreapta, deasupra drumului.
După tradiţie, mănăstirea a fost întemeiată în secolul al X-lea în vremea împăratului Leon al VI-lea cel înţelept (886-912). Tradiţia este confirmată de primul tipicon al Sfântului Munte (970), unde apare şi semnătura stareţului Mănăstirii Zografu.
Cei trei ctitori
Se spune că a fost ctitorită de trei fraţi: Moise, Aaron şi Ioan, călugări veniţi din Ohrida, pe atunci capitala statului bulgar. Deoarece fiecare dintre ei dorea să închine mănăstirea unui Sfânt diferit (Maicii Domnului, Sfântului Nicolae sau Sfântului Gheorghe), au hotărât să închidă în biserică o scândură nepictată şi să se roage toată noaptea ca Domnul să facă voia Sa. A doua zi dimineaţa au aflat zugrăvit pe scândură chipul Sfântului Gheorghe. De atunci mănăstirea s-a numit Zografu, iar hramul a rămas Sfântul Gheorghe.
Perioade de încercări
În secolul al XIII-lea mănăstirea era locuită de monahi bulgari. La 10 octombrie 1276 egumenul, 21 de monahi şi 4 mireni s-au împotrivit cugetătorilor de cele latineşti, care doreau unirea cu biserica papală după Sinodul de la Lyon (1274), şi au primit moarte mucenicească, fiind arşi în turnul în care s-au retras.
Mănăstirea a suferit pagube şi din pricina jafurilor piraţilor catalani. Ea şi-a revenit datorită daniilor împăraţilor Paleologi, Andronic al II-lea şi Ioan al V-lea. A urmat o perioadă scurtă de înflorire, după care mănăstirea aproape s-a pustiit.
Contribuţii româneşti
Începutul secolul al XV-lea a marcat începutul ajutorului din partea domnitorilor Țărilor Române. În 1429 voievodul Alexandru cel Bun îi dăruia mănăstirii Zografu o serie de moşii în Basarabia de astăzi. Mai târziu, la 9 februarie 1433, Alexandru Aldea îi dăruia un ajutor anual de 3000 de aspri.
Însă cel mai de seamă ctitor român la Zografu rămâne Sfântul Ştefan cel Mare, care o numea „mănăstirea sa din Sfântul Munte”. El practic a refăcut complet mănăstirea şi a pictat biserica mare, construind şi arsanaua întărită cu turn de apărare, însă nimic din vechea mănăstire nu a rămas până la noi.
Petru Rareş, Alexandru şi Ruxandra Lăpușneanu, Ieremia Movilă, Neagoe Basarab, Radu cel Mare , Vintilă Vodă, Aron Vodă, Miron Barnovski, Vasile Lupu şi Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir, sunt înscrişi în pomelnicul ctitorilor mănăstirii.
Înflorire şi înnoire
Secolul al XIX-a a marcat o perioadă de reînnoiri şi de înflorire pentru mănăstire, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului, când Zografu era mai bogată decât multe alte mănăstiri athonite. În anul 1850 a fost introdusă viaţa chinovială în mănăstire prin sigiliul Patriarhului Antim al IV-lea.
Sfinţi şi cuvioşi nevoitori în mănăstirea Zografu
În afară de Cuvioşii Mucenici, de Cuviosul Cosma, care a pustnicit într-o peşteră de lângă mănăstire, aici a trăit pentru o vreme Sfântul Pimen Zografitul (†1620) şi Sfântul Noul Mucenic Luca Mitilineanul (†1802). Tot aici, în a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost stareţ părintele Dometie Trihenea, singurul stareţ român al unei mănăstiri athonite.
Mănăstirea astăzi
Obştea Mănăstirii Zografu condusă de egumenul Ambrozie cuprinde 30 de călugări, iar în afara mănăstirii se nevoiesc în jur de 10 călugări.
Mănăstirea are opt katisme şi două chilii. De partea cealaltă a văii, în vârful colinei, se află Katisma Sfântului Gheorghe cu biserica ei albă. Pe teritoriul mănăstirii se află vechiul monidrion Xirocastru, care în 1046 deţinea locul al douăzeci şi treilea în ierarhia mănăstirilor.
Icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu este una dintre cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din Sfântul Munte Athos.
Istoria icoanei Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu este legată de însuşi momentul în care mănăstirea a fost ctitorită.
În acea vreme, în Palestina, în apropiere de Lida, patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se afla o mănăstire numită „a lui Fanuil”, ce adăpostea o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, încă din vremea binecredinciosului împărat Constantin cel Mare. Într-o zi, icoana sfântului s-a făcut nevăzută din fața ochilor tuturor.
Noaptea, Marele Mucenic s-a arătat în vis egumenului Evstratie şi i-a spus: „De ce te istoveşti peste măsură de întristare şi mâhnire după mine, omule? Eu mi-am găsit biserică şi mănăstire în Sfântul Munte Athos, unde este locul ales al Preasfintei noastre Stăpâne şi Născătoare de Dumnezeu. Acolo am dorit să petrec. Dacă vreţi să vă mântuiţi de mânia care vine peste tine şi peste aceia care sunt cu tine, ia pe fraţi şi mergeţi în pământul şi mănăstirea pe care ţi le-am spus, şi acolo mă vei afla, căci Domnul a dat întreaga Palestina şi Siria spre nimicire saracinilor, din pricina înmulţirii păcatelor şi nedreptăţilor săvârşite de creştini”.
După aceste cuvinte, Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut, iar starețul împreună cu obștea au venit în Sfântul Munte, la Mănăstirea Zografu unde, cu adevărat, au aflat icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care plecase de la ei şi, după minunată pronie a lui Dumnezeu, s-a aşezat pe o scândură nouă!
Monahii palestinieni nu au mai dorit să se întoarcă în patria lor, ci au rămas pentru totdeauna în noua mănăstire aleasă de Sfântul Gheorghe, iar părintele Evstratie a fost aşezat ca egumen al mănăstirii.
Minunea cu episcopul necredincios
Aceasta icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este deosebită, căci în ea a rămas până în ziua de astăzi o parte din degetul arătător cu care, cu nesocotire şi îndrăzneală, a atins chipul sfântului, necredinciosul episcop al eparhiei Vodinului.
Acesta, venind la mănăstire, a intrat în biserică și fără evlavie s-a apropiat de icoana Sfântului Gheorghe. Întinzându-și mâna, a atins cu degetul nasul Sfântului Gheorghe, zicând: „Aceasta este icoana care s-a pictat singură?”. Iar când a vrut să-și retragă mâna, nu a mai putut, căci degetul i-a rămas lipit de nara Sfântului Gheorghe. Văzând aceasta, părinții mănăstirii au încercat să-l ajute, dar fără nici un folos. Atunci, episcopul, căindu-se pentru necredința lui, s-a rugat Sfântului să-l ierte; împreună cu el s-au rugat și părinții mănăstirii. După multă rugăciune, Sfântul Gheorghe s-a arătat unuia dintre călugări și i-a zis că, pentru necredința lui, să i se taie vârful degetului, care va rămâne lipit de icoană drept mărturie. Neavând altă scăpare, episcopul a fost nevoit să rabde tăierea degetului, care a rămas lipit de icoană până în ziua de azi.
OBIECTIV ORTODOX 