Schitul Ostrov

   Este un schit de calugăriţe, cu hramul ”Naşterea Maicii Domnului” şi se află amplasat pe o insulă a lacului de acumulare al hidrocentralei Călimăneşti de pe râul Olt, fiind legat de staţiunea balneo-climaterică Călimăneşti-Căciulata printr-un pod, la o distanţă de 5 km de la halta C.F.R. Călimăneşti-Jiblea.

Biserica este rezidită pe locul unei biserici mai vechi din secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, între anii 1520-1521, fiind ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab şi soţia sa, doamna Despina.

S-a sfinţit nezugrăvită, pentru cult folosindu-se în prima fază icoane pictate, aflate astăzi în Muzeul de Artă al României. Altarul a fost pictat în 1752, restul bisericii fiind în stil frescă, de o remarcabilă valoare artistică şi a fost terminat în anul 1760. Tot atunci i s-a înlocuit şi inscripţia din pisania veche cu un text românesc, scris cu litere chirilice.

O mare podoabă de arhitectură interioară, care a infrunţat vremurile, este ”tâmpla aurită”, din lemn de tei care datează exact de la zidirea bisericii. Icoanele împărăteşti sunt foarte vechi, unele ipoteze susţinând că ar fi chiar cele originare. Icoana Maicii Domnului a fost restaurată în 1791 de Ioan Zugravul.

La 22 decembrie 1838 chiliile şi clădirile existente au fost distruse de un incendiu, fiind rezidite pe temeliile vechi în anul 1940. Principalele restaurări s-au făcut în anii 1940, 1956-1957, 1962-1963.

Din timpul lui Neagoe Basarab au rămas trei icoane: Sfântul Nicolae, Coborârea de pe cruce şi Sfântul Sava, toate de o mare valoare artistică, în prezent aflate în custodia Muzeului de Arta al României.

Începand cu secolul al XVI-lea până în 1890, Schitul Ostrov a fost schit de călugăriţe. În acest schit s-au călugărit soţia lui Neagoe Basarab, Doamna Despina cu numele de Platonida, şi mama lui Mihai Viteazul care şi-a luat numele de Teofana.

Construcţia hidrocentralei Călimăneşti a impus ca biserica împreună cu insula să fie ridicate cu circa 6 m, pentru a nu fi inundate, şi reconstruită casa stăreţiei. Întregul ansamblu insular este un frumos parc de agrement pentru vizitatorii staţiunii Călimăneşti-Căciulata care, pe lângă alte ”dotări”, reuneşte un numar de 47 de specii de arbori, arbuşti şi trandafiri.

text:http://www.arhiram.ro

copyright fotografii: Obiectiv Ortodox

Publicitate

Schitul Iezer

Una dintre cele mai izolate sihăstrii din nordul Olteniei, schitul Iezer, este situat într-un cadru natural de pădure, la 4 km de comuna Cheia – judeţul Vâlcea, pe malul drept al râului Iezer.

Primii ctitori ai acestui sfânt locaş au fost Radu I (1377-1383) şi fiul său Mircea cel Bătrân (1386-1418). Cu trecerea vremurilor schitul s-a ruinat, în anii 1552-1553 fiind refăcut de Mircea Vodă Ciobanul şi Doamna Chiajna. Astfel, s-a construit aici o mare obşte monahală cu peste 300 de călugări. O parte dintre aceştia trăiau în mănăstire o viaţă de obşte, alţii asistau doar duminica la slujbele săvârşite în biserică, nevoindu-se în rest în sihastriile pesterilor sau ale chiliilor.

Despre Schitul Iezer, ieromonahul Chiriac Râmniceanul istorisea următoarele, auzite în anul 1806 de la batrânul Ştefan Ieromonahul, stareţul schitului:

„…. fiind domn de mai sus pomenit Mircea, carele având două fete şi măritând pe cea mai mică înaintea celei mari, ş-au scârbit cea mare fată şi fugind de la tatăl său Mircea Vodă în ţara ungurească, a luat în căsătorie pe un ungur, Nemeş, mare păgân, şi ştiind că tatăl său, Mircea Vodă făcuse această mănăstire mare, înzestrând-o cu moşii şi alte ce au trebuit, încă şi un cazan cu bani pusese în zidul mănăstirii Iezerul, pentru când se va întâmpla a se strica mănăstirea, găsindu-se banii, să se facă la loc. Aşa fiind necăjită pe tatăl său, a spus toate acestea soţului ei. Acest ungur, mare păgân, auzind de acea comoară, a pornit ca un tiran, venind peste munţii Nemteşti şi sosind în acel loc pustiu, pe toţi călugării pe care i-a găsit, i-a tăiat bucăţi şi mănăstirea a surpat-o toată la pământ, căutând şi acei bani. Găsindu-i, i-au luat şi au plecat în ţara lor. Vâzând din locuitori acele trupuri, le-au adunat şi le-au îngropat toate într-o groapă.”

Locul s-a numit de atunci „Crucile Moşilor”, fiind marcat printr-o troiţă ridicată în memoria celor adormiţi.

200 de ani mai târziu istoria consemnează rolul important pe care l-a avut Cuviosul Antonie la refacerea schitului. Acesta a donat toate economiile sale şi a lucrat personal la zidirea bisericii (1714) şi a chiliilor din partea de apus a acesteia, unde încă mai poate fi remarcat un subsol spaţios, construit pentru depozitarea celor necesare întreţinerii vieţii monahale.

De origine română, Cuviosul Antonie a părăsit ţinutul Pindului spre a se stabili în Ţara Românească, în anul 1648. La vârsta de 64 de ani, după o viaţă prosperă de negustor, acesta alegea viaţa monahală, fiind povăţuit de episcopul Ilarion al Eparhiei Râmnicului să vină la Schitul Iezer şi să întemeieze aici o obşte monahală, după modelul celor de la Sfântul Munte Athos. Dorind apoi să vieţuiască într-o nevoinţă mai aspră şi descoperind în împrejurimi o peşteră, schimonahul Antonie începea aici să cioplească o biserică, inspirat de o vedenie repetată în mai multe rânduri. Timp de 3 ani, retras în peşteră, la 600 de metri răsărit de Schitul Iezer, sfântul a săvârşit porunca primită, dăltuind în stâncă, numai cu ajutorul lui Dumnezeu biserica visată.

Tot aici şi-a făcut o chilie, apoi la gura peşterii şi-a pregătit locul de odihnă veşnică. Timp de 28 de ani, Cuviosul Antonie a trăit o viaţă pustnicească având la temelie un unic principiu: RUGACIUNEA INIMII ŞI MUNCA.

În 23 noiembrie 1720, într-o zi de luni, cuviosul trecea la cele veşnice. O parte din moaştele sale au fost găsite îngropate la intrarea în peşteră şi au fost mutate la Schitul Iezer, unde se află şi acum.

Istoria Schitului Iezer, devenit metoc al Episcopiei Râmnicului este cuprinsă în câteva cuvinte şi în inscripţia aflată pe peretele de apus al vechii biserici:

„ACEASTĂ SFÂNTĂ BISERICĂ, UNDE SE PRĂZNUIEŞTE OVEDENIA FĂCUTU-O  DINTR-UNTÂIU RĂPOSAT MIRCEA VOIEVOD CU DOAMNA CHIAJNA, LA ANUL 1552-1553 ŞI PRIN TRECEREA VREMURILOR, DIN NECĂUTARE, S-AU SURPAT; IAR MAI PE URMĂ, S-AU REFĂCUT DE IUBITORUL DE DUMNEZEU CHIR ILARION, EPISCOP AL RÂMNICULUI, AJUTÂND ŞI ANTONIE SCHIMONAHUL, IAR ACUM ÎN ZILELE PĂRINTELUI DAMASCHIN, EPISCOP AL RÂMNICULUI S-AU ZUGRAVIT ŞI ÎNFRUMUSEŢAT DE SMERITUL ÎNTRE IEROMONAHI, CHIR NICOLAE, SIN NICOLI, OT TEIUS, MUSETA MART DIN 9 LEAT 7222/1714.”

Din anul 1948, la Schitul Iezer s-a înfiinţat o obşte de maici. În data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Antonie de la Iezer, în calendarul ortodox fiind prăznuit în ziua de 23 noiembrie.

Şi în prezent, Schitul Iezer are o obşte de maici, care se ostenesc să ducă mai departe tradiţia monahală existentă aici de mai multe secole.

fotografii: Obiectiv Ortodox

text: Schitul Iezer

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Schitul Pahomie

Fiind situat pe teritoriul localităţii Băile Olăneşti (comuna Bărbăteşti), judeţul Vâlcea, la aproximativ 30 km de Rm. Vâlcea, sub crestele Munţilor Căpăţânii, accesul la această aşezare monahală se face pe DN 64A, Râmnicu Vâlcea – Băile Olăneşti, trecând prin Păuşeşti-Măglaşi, virând la stânga spre satul Cheia, apoi pe Valea Cheii, pe un drum forestier practicabil şi accesibil şi cu mijloace auto, până la Izvorul Frumos, care ţâşneşte de sub steiul de stâncă lung de aproape 50 de metri, pe care este clădită biserica schitului, având hramul ”Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”.

Din pisania actuala a schitului rezultă că întemeietorii sunt Pahomie monahul şi Sava Haiducul, în anul 1520, justificându-se numele de Schitul Pahomie de la Izvorul Frumos.

După o altă pisanie, acest Pahomie nu ar fi altul decât marele ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mânăstirii Bistriţa, care în anii 1519-1520, când reclădeşte Bistriţa, dărâmată de tunul lui Mihnea cel Rău în anul 1509, zideşte şi Schitul Pahomie, în amintirea faptului că la Izvorul Frumos, în pustietatea masivului Buila, în drumul pe care-l caută prin pădure ca sa ajungă la Sibiu, spre a scăpa de urgia lui Mihnea, îşi găseşte salvarea vieţii sale şi a celor care îl însoţeau în pribegie. Printre prietenii săi se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava Haiducul, pentru faptul că, zăbovind stăpânul său de mai multă vreme aici, deseori a făcut incursiuni prin localităţile învecinate, pentru a face rost de hrană.

Data de 1684 din pisania de astăzi a schitului este presupusă a fi anul în care a avut loc repararea schitului, în acelaşi an fiind renovată şi Mânăstirea Bistriţa de Constantin Brâncoveanu, în calitate de descendent al familiei Craioveştilor.

Din 17 decembie 1824, avem date scrise despre starea schitului ”Izvorul Frumos” – metocul mânăstirii Iezer: ”Biserica se află spre dărâmare cu totul”. Din anul 1880, schitul a fost părăsit. Abia în 1952 s-a reclădit biserica în forma ei iniţială, după trasăturile zidurilor rămase, cu zidari din Costeşti şi tâmplari din Bărbăteşti, pictura fiind executată de Stan Hermeanu, în 1956. Cu timpul pictura s-a deteriorat, fiind refăcută în 1997, de către ierodiaconul Popa Nicolae din Perişani.

Sfinţirea schitului s-a făcut la 30 septembrie 1956, de către episcopul Iosif al Râmnicului, şi a fost încredinţat spre îndrumare părintelui Veniamin de la Schitul Pătrunsa.

Primul vieţuitor al schitului reînnoit a fost călugărul Ioasaf Ionescu, venit de la Arnota. El moare în 1980 şi este înmormântat lângă zidul bisericuţei schitului. După această dată, schitul este păstorit de tânărul monah Galaction Zelig, format duhovniceşte de părintele Lavrentie Sovrea de la Mânăstirea Frăsinei, însufleţind schitul cu vieţuitori şi scoţându-l astfel din anonimat. Simţindu-se obosit, părintele Galaction cere Preasfinţitului Gherasim, pe părintele ieromonah Ieronim Tamaş, de la mânăstirea Nicula, fiul duhovnicesc al Înaltpreasfinţitului Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, pentru a prelua conducerea schitului. Cererea este aprobată începând cu data de 1 ianuarie 2002.

Biserica, construită sub o mare stâncă (pe care se află chipul Domnului), având în apropiere o cascadă cu apă de munte, rece ca gheaţa, îşi aşteaptă în linişte şi rugăciune vizitatorii.

anii 50, inainte de renovare