Mănăstirea Robaia

Se află în com. Musatesti, jud. Arges, 25 km NE de Curtea de Arges, [localizare] drum modernizat Curtea de Arges – Musatesti, vatra de sihastrie citata documentar din sec. XIV; biserică din lemn atribuită banului Armega; biserică din piatră construită de Sava Sifarul înte 1644, restaurată de Episcopul Iosif I al Argeşului, pustie şi refacuta în 1843-1868 de Teodosie, Visarion şi Naum monahul; biserica repictată în anii 1848, 1901 si 1951; loc de refugiu al Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara (1764-1766), pilduitor luptator pentru apărarea credinţei ortodoxe în Transilvania, prăznuit pe 21 octombrie; chinovie pentru ultimii ani de viata a pictorului Pârvu Mutu (+1735); atelier de veşminte preoţeşti; arhondaric.

Urmând, spre izvoare, firul argintiu al pârâului Robaia, un drum de ţară care porneşte din inima Muşăteştilor, şerpuieşte pe sub poale de dealuri împădurite, spre un cuib de linişte adâncă, unde s-a durat, din neostoita sete de înălţare spirituală întru credinţa străbună, un sfânt lăcaş de închinaciune – ale cărui începuturi sunt corelate temporal, în tradiţia locală, cu întemeierea primei mitropolii a Ţării Româneşti, în anul 1359 la Curtea de Argeş.

Pe locul unei biserici de lemn ctitorite de catre banul Armega, in secolul al XVI-lea, s-a inaltat, prin osirdia unui Sava din Furculesti si a sotiei sale, Livera, inainte de anul 1644, o biserica de zid, in jurul careia s-a injghebat asezamintul monahal de la Robaia.

Biserica Sfintul mare mucenic Gheorghe a asezamintului, a dainuit peste veacuri, prin grija episcopului carturar al Argesului, Iosif I, a staretilor obstii si a arhiereului Nichita Duma, care, la vreamea lor, au consolidat-o, i-au adaugat pridvorul (1857) sau au inzestrat manastirea cu : chilii, clopotnita (1857) si staretie (1935).

Silit sa paraseasca Ardealul framintat de miscarea – coordonata de el – pentru pastrarea credintei stramosesti a romanilor transilvaneni, Sfintul Sofronie de la Cioara si-a gasit vremlnic popas la Robaia, intre anii 1764-1766, adoptind, ca principiu de organizare a obstii monahale, paisianismul- curent de regenerare a spiritualitatii crestine.

Manastirea Robaia a devenit astfel un centru de iradiere culturala, prin copistii de manuscrise: Partenie ieromonahul („Mantuirea pacatosilor 1764”) si Dorotheu ieroschimonah …… („Scara Sfintului Ioan Scararul”, 1787 si un miscelaneu teologic, 1795).

In aceasta oaza de liniste, si-a depanat firul ultimilor ani de viata stralucitul zugrav campulungean Parvu Mutu- impatimitul de frumos vesnicit in scenele pictate prin atitea lacasuri de adinca simtire romaneasca.

Trecind la monahism -sub numele Pafnutie – s-a stins in anul 1735, cu vrerea sa cea din urma de a fi inhumat in vatra de nemurire a Robaii.

Asezamintul monahal de la Robaia a renascut, prin grija episcopului cu suflet de ctitor Calinic Argeseanul si prin stradania neobositei starete, imbogatindu-se, in ultimii ani, cu: cladirea chiliilor vietuitoarelor din obste – constructie inspirata din arhitectura traditionala argeseana – cu noua staretie, cu podoaba innoita a picturii murale din biserica – opera de exceptie a renumitului zugrav originar din Arges, Ioan Savu-, cu mobilier de cult daltuit in lemn.

Acestor infaptuiri, carora li se adauga racordarea la reteaua electrica, refacerea caii de acces din Musatesti spre manastire, amanajarea Fintinii de leac, construirea unui aghiasmatar s.a….La dangatul lin al clopotelor care cheama la slujba de vecernie, calugaritele – adevarate „pictorite cu acul „- se desprind din truda zilnica; odajdiile lucrate de ele pentru slujitorii atitor altare de credinta poarta, in maiestre broderii, talentul si harnicia lor, dincolo de orizontul de viata al manastirii.

A fost menţionată pentru prima oară ca atare într-un zapis din 23 aprilie 1644. Prin acesta, Sava şufarul, soţia sa Livera şi socrul său, Muşat din Furduieşti, adeveresc că au construit pe moşia lor „sfânta mânăstire de în temelie, de piatră, în apa Robăii” şi i-au dat hramul Sf. Mucenic Gheorghe.

Ctitorii au înzestrat mânăstirea „cu sat, cu rumâni cu tot … şi toate pădurile de înprejur, după cursura apelor, şi muntele Dara … şi partea de vie ot Piteşti a socru-meu … şi alte vite cu coarne, câte Dumnezeu ne-au ajutat, ca să hie dă hrană părinţilor călugări în veci”. Ctitorii l-au aşezat egumen pe părintele Sava ieromonah, „ca să facă sfântă lavră de călugări”.

Din hrisovul lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti, care dădea la 10 august 1648 lui Sava din Furduieşti şi soţiei sale, Livera, o moşie în satul Muşăteşti, aflăm că mânăstirea Robaia a fost construită mai întâi din lemn de către strămoşii lor, iar ei au construit-o din piatră în anii 1644-1648. În anul 1671, aşezământul este închinat mânăstirii Curtea de Argeş de către Livera şi fiul ei, logofătul Mihai, iar în 1793, când a fost înfiinţată Episcopia Argeşului, Robaia a devenit metoc al acesteia.

Lucrări de refacere s-au efectuat în anul 1704, după distrugerile provocate de incendiul din acel an (cu cheltuiala unui descendent al Liverei, Udrea Custereanul, şi la începutul secolului al XIX-lea, prin strădania Episcopului-cărturar Iosif I. La îndemnul Episcopului Ilarion, în anii 1843-1868 stareţul Visarion, secondat de Teodosie duhovnicul şi Naum monahul, a întreprins ample lucrări de extindere, toţi trei fiind consideraţi „ctitori de vrednică amintire”. Aşezământul monahal era format în secolul trecut din biserica „Sf. Gheorghe”, o clopotniţă cu două chilii şi clădirea stăreţiei, cu două niveluri, construită în 1935 prin grija Episcopului Nichita Duma.

În ultimii ani, aşezământul monahal de la Robaia a renăscut prin grija P.S. Calinic Argatu, Episcopul Argeşului şi Muscelului, şi prin strădania obştii monahale, în frunte cu Maica stareţă Petronia Dobrescu. Construcţiilor mai vechi li s-au adăugat două clădiri, una a chiliilor, cu două etaje, şi o alta a noii stăreţii, cu cinci etaje, în care se află şi câteva chilii, dar mai ales atelierele de confecţionat veşminte preoţeşti, atelierul de pictură bisericească, trapeza şi sala expoziţională „Mînăstirea Robaia” străveche vatră de credinţă şi de spiritualitate românească”, în curs de amenajare.

Biserica a fost consolidată şi repictată integral de renumitul zugrav argeşan Ion Savu, şi a fost înzestrată cu mobilier lucrat în lemn de meşterii Gheorghe Antal şi Ion Vişan, originari din judeţul Neamţ. În incinta mânăstirii se mai află un agheasmatar, destinat slujbelor în aer liber, construit de Gheorghe aendroiu din Muşăteşti şi împodobit cu pictură în frescă de pictorii Ion Popa şi Bârdici Găleşanu, sfinţit în 1997 de Episcopul locului, precum şi o troiţă pictată de Gheorghe Sorin Nicolae şi Marius Gologan.

Tot în ultimii ani, a fost refăcută calea de acces din satul Muşăteşti spre mânăstire, reamenajată „Fântâna de leac” (a cărei apă este recunoscută ca având virtuţi tămăduitoare), ceva mai sus de mânăstire, şi întregul aşezământ monahal a fost racordat la reţeaua electrică naţională.

De-a lungul veacurilor, în chiliile modeste ale mânăstirii Robaia au trăit mari personalităţi ale spiritualităţii româneşti. Aici şi-a trăit ultimii ani de viaţă, ca monah, vestitul pictor Părvu Mutu (1657 – 1735), pe numele său adevărat Pârvescu, originar din Câmpulung Muscel, unde s-a şi format ca artist la mânăstirea Negru Vodă. A pictat icoane şi numeroase biserici, mai ales ctitorii ale marilor boieri şi domni Cantacuzini. A excelat în arta potretului, mai ales în tablourile votive, punând bazele şcolii româneşti de pictură religioasă.

La Robaia a trăit în anii 1764-1766 egumenul Sofronie de la Cioara, din comitatul Hunedoara, pe numele mirean Stan Popovici. Manifestându-se ca un apărător ardent al credinţei ortodoxe, în cadrul unei mişcări a românilor transilvăneni pe care a coordonat-o, a fost prigonit de oficialităţile Imperiului Habsburgic (din care făceau parte atunci Transilvania, n.red.). Sofronie de la Cioara s-a retras la mânăstirea Robaia, unde a îmbrăţişat doctrina ascetică a paisianismului (curent de regenerare a spiritualităţii creştine iniţiat de către stareţul mânăstirii Dragomirna, Paisie Velicicovschi, n. red.) apoi la Vieroşi, tot în vechiul judeţ Muscel. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu data de prăznuire la 21 octombrie.

La mânăstirea Robaia au desfăşurat o intensă activitate culturală renumiţii copişti Dorotheu ieroschimonah şi ieromonahul Partenie, făcând din acest aşezământ monahal un centru de spiritualitate şi de cultură teologică.

Un popas la Robaia este un moment inconfundabil de adinca traire spirituala.

Publicitate

Mănăstirea Glavacioc

Este situată la circa 64 km sud-est de oraşul Piteşti şi 35 km sud de oraşul Găeşti. Mănăstirea este aşezată pe o colină din marginea satului Glavacioc, în apropiere de râul Glavacioc.

Despre mănăstire nu există date certe cu privire la înfiinţarea ei, dar se consideră că este din vremea lui Mircea cel Bătrân.

Prima atestare documentară a Mănăstirii Glavacioc datează din anul 1441, când Vlad Dracul întăreşte proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Banul Radu este primul dregător cu această calitate care apare în sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân înainte de anul 1400, ceea ce ne indică faptul că mănăstirea exista la începutul secolului al XV-lea.

Profesorul Constantin C. Giurescu identifica Mănăstirea Glavacioc cu Mănăstirea Strugalea, menţionată într-un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului. Prin acest document voievodul Mircea cel Bătrân scuteşte de slujbe şi dăjdii un sat ce se chema Pulcouti, dăruit respectivei mănăstiri. Dintr-un hrisov domnesc al lui Radu cel Mare, datat la 20 iulie 1507, aflăm că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit în vremea sa Mănăstirii Glavacioc satul Călugăreni de pe Neajlov şi un alt sat cu acelaşi nume, aflat pe râul Teleorman.

Nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad al IV-lea Călugărul a rectitorit mănăstirea distrusă, probabil, odată cu invazia otomană din anul 1462. El ridică din temelie o biserică din zid în locul celei din lemn, înzestrează mănăstirea cu multe venituri şi moşii şi foloseşte Glavaciocul ca reşedinţă domnească^[3]. Este înmormântat aici în septembrie 1495. Fiul sau, Radu cel Mare, a isprăvit biserica şi a întărit proprietăţile. Hamza, banul Craiovei, şi Marga cea tânără (fiica lui Matei – banul din Caracal) sunt alţi binefăcători ai mănăstirii. Alexandru al II-lea Mircea întăreşte o parte din satul Obislav, dăruit de fiica lui Hamza pentru sufletele celor patru fii ai săi ucişi în septembrie 1568 şi înmormântaţi în această mănăstire.

Dovezi de vechimea mănăstirii sunt şi în hrisoavele şi actele domneşti ale lui Neagoe Basarab – 30 iulie 1512, Mihnea al II-lea Turcitul – 8 ianuarie 1580, ale lui Matei Basarab – 14 aprilie 1643 şi 27 octombrie 1645.

Cea dintâi refacere aparţine lui Mihnea al II-lea Turcitul, care a construit şi chiliile precum şi clopotniţa din piatră.

Paul de Alep, care a însoţit pe patriarhul Macarie de Antiohia în ţările române, scrie în notele lui în anul 1657: „Biserica este mare şi cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. (…) Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră”. Asemănând-o cu „biserica Adda din ţinutul Tripoli”, Paul de Alep menţionează că nu a mai „văzut în această ţară nici o altă biserică care să poată fi asemănată acesteia”.

Între 1701-1704, când domn era Constantin Brâncoveanu, s-a făcut a doua renovare fiind egumen Ştefan. Constantin Brâncoveanu reface casa domnească şi pivniţa mănăstirii.

În anul 1802, în urma unui cutremur, biserica se dărâmă. Este refăcută din temelii de Eforia Şcoalelor prin boierul paharnic Costache Faca între anii 1840-1843. În 1858 biserica este închisă din cauza degradării.

Egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail, scria ministrului Instrucţiunii: „Sosind timpul în care nu mai poate fi locuit într-o casă căreia îi lipseşte uşi, ferestre, duşumele şi parte din învelitoare, iar mai cu seamă bisericii după ce că-i lipseşte ferestrele fiind căzute, apoi ameninţă şi pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se închide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii şi să nu putem merge într-însa spre slujbă. Suntem aici ca să suferim lipsa ei, căci glasul ce am ridicat strigând să ni se repare mânăstirea ni s-a răguşit; nu mai avem nici unde trăi, căci au căzut uşi, ferestre, tavanul, pericol ce ar face să se pună la cale reparaţia mănăstirii”.

Mănăstirea a avut un rol de prim ordin în reţeaua aşezămintelor sfinte din Vlaşca, devenind, la un moment dat, chiar reşedinţă a judeţului.

În perioada comunistă, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir. O nouă reparaţie a ansamblului s-a făcut în anii 1974-1976, când s-a refăcut şi clădirea chiliilor, care a fost acoperită cu tablă. În 1991, prin purtarea de grijă a PS Episcop Calinic al Argeşului şi Muscelului, mănăstirea este redeschisă, având ca stareţ pe ieromonahul Creţu Claudiu Casian. Procesul de restaurare a mănăstirii continuă şi astăzi.

Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stâlpi (dreapta-stânga) marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră pe peretele din răsărit, iar naosul şi pronaosul primesc lumină fiecare de la câte două ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatră. Are o singură turlă pe naos. Pridvorul este închis, cu pereţii din interior văruiţi în alb.

Acoperişul bisericii este din tablă. Pereţii exteriori sunt simpli, văruiţi în alb.

Clopotniţa, construcţie refăcută după 1991, se află la 15 m în faţa bisericii. Clădirile chiliilor înconjoară biserica, ele ţinând loc şi de ziduri împrejmuitoare.

Încă din trecutul îndepărtat, în mănăstire s-a dus o viaţă duhovnicească superioară. Dintre egumenii mănăstirii, doi au ajuns mitropoliţi ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (egumen între 1660-1670), Grigorie al II-lea de la Colţea (fost egumen între 1758-1761), făcut mitropolit la 26 iulie 1760, iar alţi 3 au ajuns arhierei. Vlădica de Cerveno (fost egumen 1770-1783) episcop în oraşul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642-14 aprilie 1643) şi Calistrat Sevastios (23 iunie 1861-1 octombrie 1862). Biserica a fost considerată închisă din 15 februarie 1858, dar ultimul egumen, Calinic Protosinghelul, a activat între 1 octombrie 1862-13 decembrie 1863, iar anterior acestuia, tot după 1858, a fost egumenul Calistrat (1861-1862).

Legende: Începuturile mănăstirii sunt învelite în neguri de legendă. Se spune că pe locul unde este construită Mănăstirea Glavacioc, în timpul lui Mircea cel Bătrîn, un cioban a găsit într-o peşteră o icoană făcătoare de minuni, ce poartă chipul Fecioarei Maria. Atunci, voievodul a decis construirea acestui lăcaş sfînt. La icoana cu chipul Maicii Domnului s-a închinat şi s-a rugat şi Vlad Ţepeş ori Vlad Dracul, să câştige bătăliile cu duşmanii românilor. Acea icoană a fost luată la un moment dat de nişte călugări şi dusă la Mănăstirea Curtea de Argeş. A doua zi dimineaţă, când au intrat călugării în mănăstire, s-au închinat când au văzut icoana aşezată la locul de unde fusese luată.

De asemenea, lângă mănăstire se află un izvor, despre apa căruia se spune că este făcătoare de minuni. Acesta izvorăşte de sub altarul bisericii şi iese la suprafaţă la poalele colinei pe care este aşezată mănăstirea. Apa lui formează un mic lac. La izvor se află un monument refăcut în anul 1945 şi un altul construit în 2007.

Legenda spune că Vlad al IV-lea Călugărul s-a tămăduit de o boală de stomac de care suferea bând din apa izvorului.

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.