Mănăstirea Oașa

Mănăstirea este situată la 70 de kilometri sud față de Sebeș și la 57 de kilometri nord-est față de Petroșani. Cel mai apropiat sat se află la o distanță de peste 40 de kilometri de mănăstire.

Mănăstirea este situată la 70 de kilometri sud față de Sebeș și la 57 de kilometri nord-est față de Petroșani. Cel mai apropiat sat se află la o distanță de peste 40 de kilometri de mănăstire.  

Mănăstirea stă pe întinderea numită Valea Frumoasei aflată la 1300 m altitudine, fiind străjuită de masivele Munților Cindrel și Șureanu.

Acces rutier: DN67C Sebeş, spre sud – Săsciori (10 km) – com. Şugag (17 km) – Barajul Oaşa (35 km) – Mânăstirea Oaşa (7 km).

Cu vrerea tatălui, cu ajutorul fiului şi împreună, lucrarea Sfântului Duh, ridicatu-s-a această biserică din lemn, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” în colonia Fetiţa, de pe Valea Frumoasei, comuna Şugag, jud. Alba, în anul 1982-1983, prin părinteasca purtare de grijă a P. S. Episcop Emilian Brîndaş, al Alba-Iuliei, primul ierarh al refăcutei eparhii după 275 ani, paroh fiind C. PR. Petru Faur şi protopop P. C. PR. Viorel Porcaru.

Construită cu ajutorul şantierului T. C. H. Valea Sebeşului şi sprijinul bunilor noştri credincioşi de aici, biserica a fost împodobită cu pictură în tehnica ”Fresco” de pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului între anii 1985-1986, reconstruită în locul unei vechi biserici din anul 1943 al cărei ctitor, scriitorul Ionel Pop, se întâlnea aici adesea, în clipe de meditaţie şi de reculegere cu marele scriitor Mihail Sadoveanu, bisericii noi i s-au făcut unele îmbunătăţiri, meşterul Petru Sora din Şugag îmbinând şi alte elemente din arhitectura tradiţională.

Lucrările acestea fiind bineplăcute lui Dumnezeu, P. S. Episcop Emilian înconjurat de un sobor de preoţi şi de credincioşi ai acestor locuri, a sfinţit această biserică în ziua de … împărtăşind tuturor celor prezenţi cuvânt de învăţătură pentru păstrarea credinţei străbune şi slujirea patriei noastre scumpe spre preamărirea lui DUMNEZEU cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin. (Pisania mănăstirii)

Manastirea Oasa

Manastirea Oasa este o manastire ortodoxa aflata in localitatea Sugag, judetul Alba. Aflata la o distanta de 70 de kilometri mai spre sud de Sebes si la 57 de kilometri nord-est fata de Petrosani, la poalele Muntilor Sureanu, Manastirea Oasa este o oaza de liniste, incojurata de paduri, cu vai si lacuri. Cel mai apropiat sat se afla la o distanta de peste patruzeci de kilometri de manastire.

Biserica centrala a Manastirii Oasa este inchinata Adormirii Maicii Domnului, hram praznuit in ziua de 15 august, si Sfantului Mare Mucenic Pantelimon, hram praznuit in ziua de 27 iulie.

Sfantul Pantelimon este sarbatorit din anul 303, anul mortii sale, pe data de 27 iulie. S-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. Tatal sau Evstorghie era pagan, iar mama sa era crestina. A reusit sa-l aduca la dreapta credinta si pe tatal sau, iar dupa moartea acestuia si-a impartit toata averea saracilor si, pentru ca nu primea plata pentru tratamentele pe care le facea, el este numit „doctor fara de arginti”.

Manastirea Oasa – scurt istoric

In anul 1943, scriitorul Ioan Pop si povestitorul Mihail Sadoveanu au ridicat in acest loc o bisericuta din lemn. Mai apoi, in anul 1983, prin purtarea de grija a episcopului Emilian Bardas, din Alba Iulia, a preotului Faur si a protopopului Viorel Porcaru, o veche biserica a fost reparata si imbunatatita, dupa care a fost adusa in acest loc.

Biserica de lemn din Manastirea Oasa a fost stramutata in acest loc de pe raul Sebes, judetul Alba, odata cu amenajarea lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei. Mai tarziu, bisericuta a fost reparata si de preotul Petru Sora, din localitatea Sugag.

In anul 1990, bisericuta a fost resfintita, iar in jurul ei s-a randuit o manastire de maicute. Pentru inceput, obstea a fost pusa sub indrumarea duhovniceasca a maicii starete Iustiniana Macarie. Obstea numara, pe atunci, in jur de douazeci de suflete. Cu ajutorul celor de la Hidrotehnica, maicile au reusit sa ridice mai multe corpuri de chilii, in jurul bisericutei: corpul de chilii, zidit in stil brancovenesc, cu etaj; staretia; trapeza si clopotnita.

Iernile grele si accesul anevoios in acest loc au facut ca maicile sa intampine dificultati greu de biruit. Astfel, prin anul 1998, maicile au parasit manastirea. Mai apoi, in ziua de 1 iunie 2000, in acest loc pustiu si greu accesibil s-a asezat o obste de calugari.

Manastirea este vietuita in intregime de straluciti calugari intelectuali, trecuti mai intai prin scoala insingurarii monahale de la Schitul Posaga, iar mai apoi initiati in tainele Filocaliei, de catre duhovnicul lor de la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus, parintele Teofil Paraian.

Fiecare vietuitor este dator sa-si urmeze inzestrarea sa proprie (cantare, scriere,pictura sau alt mestesug), precum si de a citi zilnic din Filocalie si din Sfintii Parinti. Parintele staret Iustin a terminat Facultatea de Electrotehnica, din Timisoara, parintele Pantelimon a absolvit Scoala de Arte Frumoase, parintele Serafim este medic, parintele Nectarie este teolog, parintele Moise este scriitor si editor, iar parintele Sava a terminat Conservatorul, in America.

Biserica din Manastirea Oasa este din lemn, fiind zidita pe o fundatie de piatra, in forma de cruce. Biserica are o singura turla, fiind acoperita cu sindrila. Biserica de lemn a Manastirii Oasa a fost pictata, in fresca, intre anii 1985-1986, de catre pictorul Liviu Dumbrava, din Gura Humorului.

Teodor Danalache (sursa: crestinortodox.ro)

Publicitate

Biserica Densuş Sf. Nicolae

Biserica Sfantul Nicolae din Densus se afla in judetul Hunedoara, la o distanta de aproape 10 kilometri fata da orasul Hateg, fiind cea mai veche biserica romaneasca in care si astazi au loc slujbe religioase. Datorita particularitatilor acesteia, biserica este cunoscuta drept cel mai ciudat edificiu din Tara Hategului.

George Calinescu spunea despre aceasta ca este „o biserica bizara, facuta din marmuri si coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un mic stalp din cei patru care sustin ingusta turla e o stela romana purtand numele lui Longinus. E o marmura cu o inscriptie eleganta, luminoasa, frumoasa precum o statuie. Ascunsa in umbra, abia luminata de cateva suvite de soare venind pe niste ferestruici, aceasta face impresia unei opere divine furata de genii nocturne”.

Precum reiese si din citatul de mai sus, aceasta este o „biserica bizara” construita in mare parte din blocuri masive de piatra si marmura, dar sunt folosite si coloane si statui culese de la fosta colonie romana Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla la 10 kilometri sud fata de Densus.

Aflata in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane, biserica din Densus a fost obiectul multor controverse intre oamenii de stiinta. Unii au considerat ca biserica ar fi fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci, iar altii cred ca edificiul este un fost templu roman al zeului Marte.

In sustinerea parerii de mai jos, cum ca aceasta ar fi fost la inceput un templu pagan, aducem urmatoarele argumente: altarul bisericii este mai aproape de directia sud decat de cea de est, ceea ce confirma ipotezele specialistilor ca acolo a fost intai un templu pagan, caci toate lacasurile de cult crestine au altarul spre est. Alte indicii ar fi forma acoperisului, care privit din lateral, are forma unei pasari, mai precis porumbel, iar deasupra altarului se afla doi lei de piatra, situati coada in coada.

Cea mai vehiculata parere este cea care sustine ca actuala biserica din Densus a fost un templu roman crestinizat, adica o biserica paleocrestina construita intre secolele IV-VI, fiind si prima biserica de pe teritoriul Daciei. Cert este faptul ca biserica a fost ridicata pe ruinele unei constructii din antichitatea secolului al IV-lea.

Istoricul Nicolae Iorga plaseaza construirea bisericii in secolul al XVI-lea, insa istoricul de arta Vataseanu prefera ultimul sfert al secolului al XIII-lea.

In interiorul acesteia, cat si in imprejurimi s-au facut numeroase investigatii, dar, cu toate acestea, biserica monument continua sa-si pastreze taina. Cercetarile efectuate indreptatesc ipoteza conform careia biserica a suferit mari modificari de-a lungul timpului, in special la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Construita din blocuri, bolovani de rau si din materiale luate din fosta capitala romana a provinciei Dacia – caramizi cu inscriptii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare – biserica are un aspect neobisnuit, starnind admiratie si uimire.

Din punct de vedere al arhitecturii, biserica prezinta un plan patrat cu latura de 6 metri. Naosul acesteia este strapuns de un turn in jurul caruia se afla un spatiu ingust acoperit cu o bolta de sprijin.

Spre est se afla o adanca absida semicirculara, atat la interior cat si la exterior, avand pe latura sudica un diaconicon de mari dimensiuni. La diferite nivele ale zidurilor se observa motivul arhitectonic in dinti de ferastrau.

Acoperisul intregii constructii este realizat din placi de piatra suprapuse. Alturi de biserica, in secolele XIV-XV, au fost adaugate pe latura sudica si unele incaperi anexe. Intregul complex atrage atentia prin estetica sa unica ce nu ascunde urmele stilistice ale romanicului tarziu.

Valoroasele fragmente de pictura murala, datand din 1443, opera unei echipe de maestri, in frunte cu Stefan, unul din primii zugravi romani cunoscuti, vadesc stranse legaturi stilistice cu picturile de epoca din Tara Romaneasca.

Intre picturile ce au supravietuit timpului se afla acelea de pe registrele superioare ale peretilor naosului ca si cele de pe altar, care apartin zugravului Stefan, a carui semnatura se poate vedea si azi.

Particularitatile operei zugravului Stefan ne trimit cu gandul la pictura bisericii Sfantul Nicolae din Curtea de Arges, realizata in secolul al XIV-lea.

Pe langa semnatura pictorului ce face trimitere la manastirea din Arges, mai amintim si aspectul cladirii, care aminteste de strania biserica San-Nicoara (ruinata) tot din Curtea de Arges, unica in Romania, care probabil o fi aratat ca aceea de la Densus.

Un alt lucru ce intemeiaza asemanarea dintre cele doua biserici este si faptul ca biserica din Densus are acelasi hram ca aceea de la Curtea de Arges, si anume Sfantul Nicolae (forma veche romaneasca fiind Nicoara).

turisti olandezi

Biserica Sfantul Nicolae din Densus figureaza pe lista de monumente propuse pentru a intra in patrimoniul UNESCO, inca din anul 1991, in prezent aceasta aflandu-se in plin proces de restaurare.

statuia acad. Ovid Densusianu

fotografii: Obiectiv Ortodox

text: crestinortodox.ro

Mănăstirea Cârțișoara

Istoric, fotografii şi cuvânt de învăţătură

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418).  Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi  “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica  în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de  trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc.  Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam.  Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce  ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.

Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.

Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil:  Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu;  „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !).  Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile  Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa.  Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.

Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!

Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea  sfîrşeşte prin a fi incendiată total  de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii  ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!

Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni.  Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată.  Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.

Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică.  Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.

Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea  mânăstirii,  cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”),  chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.

Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost  şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri.  Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.

Cel mai greu a fost  construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.

Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă.  Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos…  Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea  pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic.  Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza!   Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare.  Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos!  Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului),  NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente,  sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor.  Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce?  Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu!  (Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă.  La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător.   Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi  la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează.  Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază,  priveşte superior spre măicuţe,  cumpără două lumînări de doi lei şi apoi  pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo  se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”!  Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc!  În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii),  la adresa maicilor şi a călugărilor…

Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe.  Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat.  Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

sursa: www.manastireacartisoara.ro

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Sfânta Manastire Nicula

Sfânta Manastirea Nicula este cunoscută ca unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din spaţiul românesc – 1552; şcoală pentru „grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” – 1659; centru de spiritualitate şi cultură prin: Icoana făcătoare de minuni, pelerinaj şi pictura pe sticlă – 1699.

În anul 1326, Nicula era o pădure, în care s-a nevoit pustnicul ortodox Nicolae, cel care împrumută numele său pădurii, satului şi mânăstirii. Prima mărturie istorică ce atestă aşezarea monahală este legată de prezenţa unei biserici de lemn, stil maramureşan, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552. Între 1712-1714 biserica se reînnoieşte, dar va cădea pradă unui incendiu în 1973, fiind înlocuită cu o biserică de lemn, datând din secolul XVII, strămutată aici din cătunul Năsal – Fânaţe.

La 1659 este nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească” unde învăţau copiii din satele dimprejurul mânăstirii, călugărilor revenindu-le şi misiunea de dascăli.

Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul dintre celebrele locuri alese de Maica Domnului. Icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod în anul 1681, avea să plângă timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaţa monahală, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie românească din Transilvania. Din acest moment Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, credincioşii obişnuindu-se a veni în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem!”

Plângerea icoanei va da naştere picturii pe sticlă, meşteşug călugăresc învăţat şi de săteni, Nicula devenind astfel prima şcoală de acest fel din ţara noastră. Această tradiţie este păstrată şi astăzi cu sfinţenie de către monahi, adăugând şi pe cea a picturii bizantine pe lemn.

Biserica de zid s-a construit în perioada 1875-1879-1905, iar pictura interioară s-a realizat în tempera de prof. Vasile Pascu în 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad la 1938 şi are în centru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe.

Stăreţia a fost construită între 1978 – 1989. Ea adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult printre care şi „Cazania” mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.

Anul 2001 marchează istoric Mânăstirea prin intervenţia Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului, care rectitoreşte aşezământul monahal, reorganizându-l urbanistic şi, împreună cu obştea călugărească, demarând construcţia de noi edificii: Biserică, Casă de creaţie, Centru de studii patristice, Corp administrativ, Arhondaric şi Clopotniţă. S-a reuşit, până în prezent, edificarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca și atelierul de pictură. Biserica mânăstirii este în faza de finisaj, atât la lucrările interioare cât și exterioare, de asemenea și Centrul de studii patristice.

Obştea de monahi, treizeci la număr, se nevoieşte cu timp şi fără timp, prin rugăciune şi muncă, asemeni Maicii Sfinte, întru chemarea Mântuitorului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!”

text prezentare: Arhim. Andrei Coroian, Stareţul Sfintei Manastiri Nicula

fotografii: Obiectiv Ortodox

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.