PETER HURLEY – un irlandez ne prezintă ROMÂNIA CREȘTINĂ. Un minunat film documentar despre tradiție, omenie, dar mai ales despre Credință

Nu e doar o călătorie, nu e doar o aventură, așa cum Peter Hurley nu e doar un străin venit pe meleaguri românești. Un irlandez, care iubește această țară, a plecat în 2012, pe jos, de la Săpânța până la Muzeul Țăranului Român din Capitală. A scris mai apoi o carte despre oamenii care l-au primit și l-au omenit fără să-i ceară nimic la schimb. În drumul său, pas cu pas, Peter Hurley descoperă ce înseamnă România reală, țara care l-a primit cu brațele deschise. Irlandezul a reluat călătoria alături de echipa Agerpres Video.

Cartea ”Drumul Crucilor” „Drumul crucilor” – ”the Way of the Crosses
– o călătorie iniţiatică în cautarea spiritului românesc,
văzută prin ochii unui irlandez

Cine este Peter Hurley:

Ma numesc Peter Hurley. M-am nascut in Irlanda in 1968, al optulea din zece copii.

Am ajuns in Romania pe 9 aprilie 1994.  Aveam 26 de ani.  In august 1993 fusesem la Praga si experienta m-a lovit ca un tren. Am ramas foarte impresionat. Era evident ca ceva foarte interesant se petrecuse aici, in aceasta parte a Europei, inca total necunoscuta mie, si m-am intors in Irlanda ferm convins ca la prima ocazie o sa vin sa locuiesc in Europa de Est.

Trei luni mai tarziu m-a sunat un fost coleg de serviciu din Dublin sa-mi povesteasca despre Romania, si planul lui de a porni o firma de consultanta in marketing, ceea ce faceam impreuna in Irlanda atunci. Am sarit fara sa stau pe ganduri.

In 1994 am emigrat in Romania si locuiesc de atunci aici.

In primii 15 ani am lucrat in parteneriatul respectiv, punand pe picioare doua dintre cele mai cunoscute nume in marketing: Mercury Research si Mercury Promotions.

Dupa 15 ani in publicitate, timp in care am promovat tot felul de bunuri catre romani, am plecat din colectivul Mercury Promotions in 2009 (sunt inca actionar minoritar la distanta in Mercury Research), pentru a promova Romania. Am pornit in cautarea esentei Romaniei, acel ceva care m-a facut in primul rand sa ma mut aici, in cautarea adevaratelor valori care stau la baza identitatii voastre nationale si, daca imi permiteti sa zic asa, a farmecului poporului.

Am ajuns la cateva concluzii:

1.Romania este o tara greu de inteles.  Este des categorizata incorect in strainatate, uneori intentionat spre dezinformare, alteori din ignoranta.

2.Esenta Romaniei se afla mai ales (dar nu numai) in zona rurala, in civilizatia voastra rurala straveche care inca incearca sa supravietuiasca.  Unii numesc acest fenomen “taranime”.

3.Exista deja un oarecare nivel de constiinta in Romania in ceea ce priveste adevarata valoare a acestei civilizatii rurale si rolul ei in identitatea voastra nationala, dar acum este in asa de mare pericol, incat mi-e teama ca aceasta constiinta va deveni general acceptata numai dupa ce va muri, cum s-a intamplat deja in tarile vestice, printre care si Irlanda.  Romania este inca “altfel”, si in acel “altfel” cred ca se afla adevaratul vostru rol in viitorul Europei.

4.Consider ca este esential sa se creeze o comunitate in care se pot regasi cei care vor sa fie informati, si mai ales cei care vor sa se implice. De aceea va invit sa ne trimiteti ideile, sugestiile, comentariile voastre si mai ales sa va inregistrati pentru a primi informatii in forma unui buletin electronic periodic.

Va multumesc!
Peter Hurley.

Anunțuri

Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus

Manastirea Sambata de Sus (9)Manastirea Sambata de Sus (31)Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Manastirea Sambata de Sus (8)Manastirea Sambata de Sus (10)Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Manastirea Sambata de Sus (29)Sf Constantin Brancoveanu mozaicSpre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAManastirea Sambata de Sus (32)Manastirea Sambata de Sus (25)Manastirea Sambata de Sus (22)Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Manastirea Sambata de Sus (30)Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări. Continuă lectura

Biserica Densuş Sf. Nicolae

Biserica Sfantul Nicolae din Densus se afla in judetul Hunedoara, la o distanta de aproape 10 kilometri fata da orasul Hateg, fiind cea mai veche biserica romaneasca in care si astazi au loc slujbe religioase. Datorita particularitatilor acesteia, biserica este cunoscuta drept cel mai ciudat edificiu din Tara Hategului.

George Calinescu spunea despre aceasta ca este „o biserica bizara, facuta din marmuri si coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un mic stalp din cei patru care sustin ingusta turla e o stela romana purtand numele lui Longinus. E o marmura cu o inscriptie eleganta, luminoasa, frumoasa precum o statuie. Ascunsa in umbra, abia luminata de cateva suvite de soare venind pe niste ferestruici, aceasta face impresia unei opere divine furata de genii nocturne”.

Precum reiese si din citatul de mai sus, aceasta este o „biserica bizara” construita in mare parte din blocuri masive de piatra si marmura, dar sunt folosite si coloane si statui culese de la fosta colonie romana Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla la 10 kilometri sud fata de Densus.

Aflata in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane, biserica din Densus a fost obiectul multor controverse intre oamenii de stiinta. Unii au considerat ca biserica ar fi fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci, iar altii cred ca edificiul este un fost templu roman al zeului Marte.

In sustinerea parerii de mai jos, cum ca aceasta ar fi fost la inceput un templu pagan, aducem urmatoarele argumente: altarul bisericii este mai aproape de directia sud decat de cea de est, ceea ce confirma ipotezele specialistilor ca acolo a fost intai un templu pagan, caci toate lacasurile de cult crestine au altarul spre est. Alte indicii ar fi forma acoperisului, care privit din lateral, are forma unei pasari, mai precis porumbel, iar deasupra altarului se afla doi lei de piatra, situati coada in coada.

Cea mai vehiculata parere este cea care sustine ca actuala biserica din Densus a fost un templu roman crestinizat, adica o biserica paleocrestina construita intre secolele IV-VI, fiind si prima biserica de pe teritoriul Daciei. Cert este faptul ca biserica a fost ridicata pe ruinele unei constructii din antichitatea secolului al IV-lea.

Istoricul Nicolae Iorga plaseaza construirea bisericii in secolul al XVI-lea, insa istoricul de arta Vataseanu prefera ultimul sfert al secolului al XIII-lea.

In interiorul acesteia, cat si in imprejurimi s-au facut numeroase investigatii, dar, cu toate acestea, biserica monument continua sa-si pastreze taina. Cercetarile efectuate indreptatesc ipoteza conform careia biserica a suferit mari modificari de-a lungul timpului, in special la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Construita din blocuri, bolovani de rau si din materiale luate din fosta capitala romana a provinciei Dacia – caramizi cu inscriptii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare – biserica are un aspect neobisnuit, starnind admiratie si uimire.

Din punct de vedere al arhitecturii, biserica prezinta un plan patrat cu latura de 6 metri. Naosul acesteia este strapuns de un turn in jurul caruia se afla un spatiu ingust acoperit cu o bolta de sprijin.

Spre est se afla o adanca absida semicirculara, atat la interior cat si la exterior, avand pe latura sudica un diaconicon de mari dimensiuni. La diferite nivele ale zidurilor se observa motivul arhitectonic in dinti de ferastrau.

Acoperisul intregii constructii este realizat din placi de piatra suprapuse. Alturi de biserica, in secolele XIV-XV, au fost adaugate pe latura sudica si unele incaperi anexe. Intregul complex atrage atentia prin estetica sa unica ce nu ascunde urmele stilistice ale romanicului tarziu.

Valoroasele fragmente de pictura murala, datand din 1443, opera unei echipe de maestri, in frunte cu Stefan, unul din primii zugravi romani cunoscuti, vadesc stranse legaturi stilistice cu picturile de epoca din Tara Romaneasca.

Intre picturile ce au supravietuit timpului se afla acelea de pe registrele superioare ale peretilor naosului ca si cele de pe altar, care apartin zugravului Stefan, a carui semnatura se poate vedea si azi.

Particularitatile operei zugravului Stefan ne trimit cu gandul la pictura bisericii Sfantul Nicolae din Curtea de Arges, realizata in secolul al XIV-lea.

Pe langa semnatura pictorului ce face trimitere la manastirea din Arges, mai amintim si aspectul cladirii, care aminteste de strania biserica San-Nicoara (ruinata) tot din Curtea de Arges, unica in Romania, care probabil o fi aratat ca aceea de la Densus.

Un alt lucru ce intemeiaza asemanarea dintre cele doua biserici este si faptul ca biserica din Densus are acelasi hram ca aceea de la Curtea de Arges, si anume Sfantul Nicolae (forma veche romaneasca fiind Nicoara).

turisti olandezi

Biserica Sfantul Nicolae din Densus figureaza pe lista de monumente propuse pentru a intra in patrimoniul UNESCO, inca din anul 1991, in prezent aceasta aflandu-se in plin proces de restaurare.

statuia acad. Ovid Densusianu

fotografii: Obiectiv Ortodox

text: crestinortodox.ro

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Mănăstirea Cârțișoara

Istoric, fotografii şi cuvânt de învăţătură

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418).  Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi  “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica  în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de  trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc.  Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam.  Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce  ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.

Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.

Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil:  Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu;  „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !).  Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile  Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa.  Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.

Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!

Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea  sfîrşeşte prin a fi incendiată total  de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii  ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!

Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni.  Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată.  Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.

https://i0.wp.com/www.manastireacartisoara.ro/wp-content/uploads/2009/11/santier0001-300x224.jpg

Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică.  Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.

Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea  mânăstirii,  cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”),  chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.

Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost  şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri.  Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.

Cel mai greu a fost  construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.

Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă.  Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos…  Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea  pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic.  Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza!   Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare.  Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos!  Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului),  NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente,  sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor.  Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

https://i1.wp.com/www.manastireacartisoara.ro/wp-content/uploads/2009/11/20081016_0078-224x300.jpg

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce?  Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu!  (Arhim. Arsenie Papacioc)

https://i0.wp.com/www.manastireacartisoara.ro/wp-content/uploads/2009/11/20081016_0030-300x225.jpg

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă.  La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător.   Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi  la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează.  Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază,  priveşte superior spre măicuţe,  cumpără două lumînări de doi lei şi apoi  pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo  se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”!  Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc!  În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii),  la adresa maicilor şi a călugărilor…

Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe.  Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat.  Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

sursa: www.manastireacartisoara.ro

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Mănăstirea Sânmărtinu de Câmpie

Mănăstirea este condusă de protosinghelul Teodul Libeg, care se osteneşte aici „de peste 22 de Sfinte Marii”, după cum afirma în cuvântul său.

Mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Protopopiatul Târgu-Mureş fiinţează din secolele XIII – XIV, iar actuala bisericuţă din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” este ctitoria pustnicilor retraşi aici în secolul al XVII-lea. Ea stă la umbra noului edificiu de zid, care se află în proces de împodobire cu pictură şi mozaic. Noul lăcaş de cult este aşezat pe un tăpşan îngust, la liziera pădurii, iar de o parte şi de alta a uşilor de la intrare ne întâmpină frumoasele mozaicuri ce reprezintă pe corifeii Apostolilor, pe Sfinţii Petru şi Pavel. Prin bolta largă a pridvorului, prin fereastra unui delicat medalion, primim binecuvântarea Maicii Domnului cu Pruncul, care ne duce cu gândul la cuvintele poetului Ioan Alexandru: „Mama şi Pruncul sunt de ajuns / Acest pământ în veci să fie uns”.

„Avem în ceruri o Împărăteasă pururea vie”

Aşezată la confluenţa judeţelor Bistriţa-Năsăud şi Mureş, Mănăstirea Sânmărtinul de Câmpie este cu adevărat un bastion al credinţei sau, după expresia Sfântului Apostol Pavel, „stâlp şi temelie a adevărului”, tocmai pentru că se află într-o zonă sensibilă din punct de vedere confesional. Evlavia pelerinilor pentru Maica Domnului a fost sporită şi datorită faptului că prezenţa ierarhului la hramul acestui aşezământ monahal este neîntreruptă încă din vremea vrednicului de pomenire episcop Emilian Birdaş.

Miile de pelerini care se adună aici anual arată că Stăpâna cerească îi ţine sub sfântul ei omofor şi nu-i lasă să rătăcească pe calea pierzării. Anul acesta, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, atmosfera de înaltă tensiune duhovnicească a fost sporită de cuvântul înălţător şi mângâietor al Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Irineu, care, printre altele, a spus: „Noi, care purtăm rănile păcatelor, care suntem învăluiţi de negura ispitelor şi loviţi de tragediile şi amărăciunile vieţii, să fim siguri că avem în ceruri o Împărăteasă pururea vie. Ochii miloşi ai Maicii Domnului ne privesc, iar mâinile ei sunt totdeauna ridicate în rugăciune pentru noi. Aflată în fericirea cerească, nu-i uită pe nici unul din fiii ei pământeşti”.

textul: ziarullumina.ro
fotografii:wikipedia

Mănăstirea Turnu Roşu

Această prezentare necesită JavaScript.

Mănăstirea „Turnu Roşu” se află pe frumoasa Vale a Oltului, în apropierea locului unde legendarul râu se încumetă să străbată Carpaţii. Locul este de un pitoresc dincolo de cuvinte şi imaginaţie.

De jur împrejur munţii parcă sunt prinşi într-o horă, pădurea umbreşte locul cu liniştea ei seculară, iar cerul adânc şi albastru îţi aduce în suflet linişte şi binecuvântare.

Este destul de uşor să ajungi aici. Mănăstirea se află doar la 9 km de Tălmaciu şi 21 km de Avrig. Să pleci însă de aici este mult mai greu, căci cine se poate despărţi cu uşurinţă de tot ce este frumos şi bun…

Bisericuţa veche e parcă o icoana de smerenie, impresionând tocmai prin simplitate şi echilibru, fiind minunat croită şi veche de aproape 200 de ani. Iar biserica de lemn este parcă o pildă de credinţă, căci în timpul comunismului s-a încercat desfiinţarea acestui loc sfânt prin plantarea copacilor pe toată poiana.

Şi tocmai din acei arbori s-a făcut mai apoi biserica aceasta de lemn.

În apropiere se gaseşte un izvor căruia bătrânii locului îi spun „Izvorul Călugărului”.

Cât de veche ste această mănăstire şi câţi monahi au vieţuit aici numai Bunul Dumnezeu ştie.

S-a descoperit din vechea biserică o cărămidă pe care era inscripţionat anul 1601. Iar cronicile arată că în 1761 şi acest sfânt lăcaş a fost distrus de generalul Bucow, din ordinul Mariei Tereza, împreună cu multe alte biserici şi mănăstiri ortodoxe. Au fost dărâmate cu tunurile sau li s-a dat foc în încercatrea zadarnică de a stăvili credinţa ortodoxă de dincolo de Carpaţi.

Biserica veche ridicată de locuitprii comunei pe la 1850, a fost pictată în 1989 în stil neo-bizantin. Iar în 1994 mănăstirea se reînfiinţează şi se sfinţeşte de către Mitropolitul Ardealului ÎPS Antonie Plămădeală, când este numit stareţ părintele Petroniu Tănase, care se osteneşte şi reuşeşte să costruiască un paraclis de lemn, stăreţia mănăstirii şi anexele gospodăreşti. Recent, în 2004, s-au introdus curent electric şi apă curentă.

Mănăstirea Turnu Roşu a străbătut veacurile, trecând peste vicisitudinile vremurilor şi peste răutăţile unor oameni fără credinţă. Căci acest loc este ocrotit de Bunul Dumnezeu şi Maica Sa, fiind binecuvântat cu linişte şi har şi îngrijit cu dragoste şi frică de Dumnezeu.

Hramul mănăstirii este „Adormirea Maicii Domnului”, fiind prăznuit în prima duminică după 15 august.

text prezentare: Mănăstirea Turnu Roşu

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Parohia Aita Mare, judetul Covasna

În anul 1999, fiind ultimul an în care am făcut parte din ASCOR, am fost de 1 decembrie cu colindul prin satele din secuime, unde încă mai sunt comunităţi româneşti. În acelaşi an am fost şi în tabăra de la Izvorul Mureşului, unde am avut ocazia să vorbesc şi cu tineri din zonă, şi m-a impresionat foarte mult ce mi-au povestit atunci. Astfel, am aflat că Preasfinţitul Ioan Selejan încearca din răsputeri să ajute cât mai multe biserici vechi româneşti din zonă să se pună pe picioare, ajutorul fiind atât material cât şi spiritual. În cea mai grea situaţie erau atunci, dar cred ca şi acum, bisericile care au avut mult de suferit în perioada de tristă amintire din anii ’40. În tabară am aflat cu PS Ioan Selejan personal a curăţat altarele unor astfel de biserici şi a cărat molozul de acolo cu roaba. Statura duhovnicească a PS Ioan (astăzi IPS Ioan) este incontesabilă, tot Preasfinţia sa a revigorat mai multe schituri şi mânăstiri ale Eparhiei de Covasna şi Harghita , şi a ctitorit Mânăstirea de la Izvorul Mureşului, o oază duhovnicească de o mare frumuseţe aşezată într-un loc foarte pitoresc, un loc unde, aşa cum spunea pe atunci părintele Ilie Moldovan, „pe lângă liturghia din biserică poţi asculta îngerii cum cântî liturghia îngerească”.

Rasfoind internetul, încă de anul trecut am găsit pagina de web a uneia dintre aceste parohii, a Parohiei Aita Mare, judeţul Covasna, şi m-am bucurat foarte mult. Aş putea spune că aflarea ei a fost şi unul din imboldurile pentru alcătuirea acestui blog în care prin fotografii în primul rând, dar şi prin câteva cuvinte care să le explice,  vom încerca după posibilităţi şi cu ajutorul cititorilor să facem cunoscute cât mai multe locuri sfinte şi poveştile lor. Aşa că i-am solicitat părintelui paroh Iustin Gârleanu câteva fotografii cu Biserica din Aita Mare, fotografii pe care ni le-a trimis cu mare bucurie şi amabilitate împreună cu monografia recentă a bisericii. Citind cu atenţie aceasă monografie, şi în special  lista preoţilor slujitori, şi prin urmare faptul că în anul 1999 era slujitorul părintele Alin Mihăilescu, mi-am dat seama că atunci am fost şi aici cu colindul. Credincioşii ne-au primit cu braţele deschise şi cu mare bucurie şi cei mai vârstnici ne-au spus că nu mai văzuseră colindători în satul şi în parohia lor de cel puţin 30 de ani! Vă invităm să parcurgeţi micromonografia satului scrisă de părintele paroh în cele ce urmează:

Biserica Ortodoxă Sf. M. Mc. Gheorghe a fost construită între anii 1936-1938 prin strădania comunităţii şi sfinţită în 17 iulie de IPS Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi printre care şi Protopopul Aurel Nistor împreună cu Pr. Paroh Ioan Bunuş care a şi slujit parohia timp de 40 de ani, fapt pentru care a rămas în conştiinţa locală.

Biserica Aita Mare, judetul Covasna
Biserica Aita Mare, judetul Covasna

Piatra de temelie fiind pusă de Primul Patriarh al României Miron Cristea, în luna iunie 1936. Prefectul judeţului, Valeriu Bidu, şi primarul satului, George Gociman, au sprijinit moral şi financiar construirea bisericii. Este zidită din piatră, cărămidă, ţiglă, iar pe turnuri tablă zincată. Suprafaţa de zidire este de 128 mp. Noii biserici i s-au cumpărat două clopote, în timpul Pr. Ioan Bunuş. Biserica nouă, cu hramul Sf. Gheorghe, este construită în stil bizantin, cu trei turle pe partea vestică şi o cupolă pe naos, având baza treflată cu abside trilaterale.

Iconostasul este făcut din lemn de stejar sculptat, având două rânduri de icoane pe el. Pictura a fost făcută de Iosif Csiki şi Pavel Gaspar din Odorhei. Arhitectul care a întocmit planurile construcţiei a fost Iulei Ironim, iar antreprenor Gaspar Iosif din comuna Apaţa, judeţul Braşov. Cupola Bisericii a fost pictată iar ulterior a fost acoperită cu var.

Prin grija P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei, în 1995 parohia a fost încadrată cu un tânăr preot, iar biserica nouă a fost reparată şi pictată în exterior de către Petru Gaşpar, în anul 1997 şi apoi a fost reparată casa parohială, iar în anul 1999 s-a reparat aleea din curtea bisericii. În anul 2007 tot din grija PS Ioan a fost revopsit acoperişul bisericii cu o echipă de meseriaşi din Miercurea Ciuc.

Biserica Sf. M.Mc. Gheorghe - Aita Mare 2 Continuă lectura