PETER HURLEY – un irlandez ne prezintă ROMÂNIA CREȘTINĂ. Un minunat film documentar despre tradiție, omenie, dar mai ales despre Credință

Nu e doar o călătorie, nu e doar o aventură, așa cum Peter Hurley nu e doar un străin venit pe meleaguri românești. Un irlandez, care iubește această țară, a plecat în 2012, pe jos, de la Săpânța până la Muzeul Țăranului Român din Capitală. A scris mai apoi o carte despre oamenii care l-au primit și l-au omenit fără să-i ceară nimic la schimb. În drumul său, pas cu pas, Peter Hurley descoperă ce înseamnă România reală, țara care l-a primit cu brațele deschise. Irlandezul a reluat călătoria alături de echipa Agerpres Video.

Cartea ”Drumul Crucilor” „Drumul crucilor” – ”the Way of the Crosses
– o călătorie iniţiatică în cautarea spiritului românesc,
văzută prin ochii unui irlandez

Cine este Peter Hurley:

Ma numesc Peter Hurley. M-am nascut in Irlanda in 1968, al optulea din zece copii.

Am ajuns in Romania pe 9 aprilie 1994.  Aveam 26 de ani.  In august 1993 fusesem la Praga si experienta m-a lovit ca un tren. Am ramas foarte impresionat. Era evident ca ceva foarte interesant se petrecuse aici, in aceasta parte a Europei, inca total necunoscuta mie, si m-am intors in Irlanda ferm convins ca la prima ocazie o sa vin sa locuiesc in Europa de Est.

Trei luni mai tarziu m-a sunat un fost coleg de serviciu din Dublin sa-mi povesteasca despre Romania, si planul lui de a porni o firma de consultanta in marketing, ceea ce faceam impreuna in Irlanda atunci. Am sarit fara sa stau pe ganduri.

In 1994 am emigrat in Romania si locuiesc de atunci aici.

In primii 15 ani am lucrat in parteneriatul respectiv, punand pe picioare doua dintre cele mai cunoscute nume in marketing: Mercury Research si Mercury Promotions.

Dupa 15 ani in publicitate, timp in care am promovat tot felul de bunuri catre romani, am plecat din colectivul Mercury Promotions in 2009 (sunt inca actionar minoritar la distanta in Mercury Research), pentru a promova Romania. Am pornit in cautarea esentei Romaniei, acel ceva care m-a facut in primul rand sa ma mut aici, in cautarea adevaratelor valori care stau la baza identitatii voastre nationale si, daca imi permiteti sa zic asa, a farmecului poporului.

Am ajuns la cateva concluzii:

1.Romania este o tara greu de inteles.  Este des categorizata incorect in strainatate, uneori intentionat spre dezinformare, alteori din ignoranta.

2.Esenta Romaniei se afla mai ales (dar nu numai) in zona rurala, in civilizatia voastra rurala straveche care inca incearca sa supravietuiasca.  Unii numesc acest fenomen “taranime”.

3.Exista deja un oarecare nivel de constiinta in Romania in ceea ce priveste adevarata valoare a acestei civilizatii rurale si rolul ei in identitatea voastra nationala, dar acum este in asa de mare pericol, incat mi-e teama ca aceasta constiinta va deveni general acceptata numai dupa ce va muri, cum s-a intamplat deja in tarile vestice, printre care si Irlanda.  Romania este inca “altfel”, si in acel “altfel” cred ca se afla adevaratul vostru rol in viitorul Europei.

4.Consider ca este esential sa se creeze o comunitate in care se pot regasi cei care vor sa fie informati, si mai ales cei care vor sa se implice. De aceea va invit sa ne trimiteti ideile, sugestiile, comentariile voastre si mai ales sa va inregistrati pentru a primi informatii in forma unui buletin electronic periodic.

Va multumesc!
Peter Hurley.

Anunțuri

Mănăstirea Strehăreți


IMGP0234

Mănăstirea Strehăreț este așezată într-un pitoresc peisaj de verdeață și lumină pe coasta nord-vestică a orașului Slatina, județul Olt.

Ctitor al Schitului Strehăreț este episcopul Serafim mai întâi episcop al Buzăului și din anul 1668, episcop al Râmnicului. Acesta cumpără la 24 aprilie 7172 (1664), de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehărețului, vii lucrate, țelină și pomeț „și cu braniște și cu fântână drept bani, 90 de unghi (bani ungurești)”.

Aceasta va construi zestrea cea mai însemnată a schitului. În anul următor, 1665, 1 aprilie, Radu Vodă Leon (1664-1669) dăruiește act episcopului Serafim, care era tot la Buzău, „pentru toate viile lui de la Slatina, moșie megieșească, de la moșul lui Gurcă” și le scutește și de vinariciul domnesc, scutind, de asemenea și stupii de la dijmă și oile de oierit. Construcția schitului începe în anul 1665, iar la 4 august 1668 episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropoliei din București unde păstorea Mitropolitul Teodosie. 
IMGP0240 IMGP0260

Tot episcopul Serafim este cel care îngrijește din 1671 până în 1672 ca schitul sa fie zugrăvit, la 28 decembrie 1672 afișându-se și inscripția, în timpul domniei lui Antonie Vodă din Popești (1669-1672) și al păstoririi Mitropilitului Varlam (24 decembrie 1672 – 2 aprilie 1679).

IMGP0262

După moartea sa, episcopul Serafim a încredințat conducerea schitului egumenului Veniamin, care primește danii și cumpără moșii pentru schit. Astfel, la 12 septembrie 1763, jupânița Coplea Buzescu, dimpreună cu Elina și copiii acesteia, Barbu și Constantin, descendenți din famillia Buzeștilor, dăruiesc jumătate din din moșia lor de la Cireașovul de Deal. La 8 iunie 1674, doi monahi – Andronia și fiul său Anlenie – dăruiesc moșie mănăstirii Strehareț „care ieste făcută de Serafim episcopul.”  Șerban Vodă Cantacuzino printr-un hrisov dat la 12 mai 1679, scutește „bucatele” Streharețului de dijma către curte. La 21 aprilie 1693 jupâneasa Voica „ce-a fost a lui Murga post ot Turia” , cu fiica-sa Florica – diaconeasa și văru-său Cristea dau zapis la mâna egumenului Filotei (urmașul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor de moșie mănăstirii Strehareț. Tot în 1693, Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu dă un hrisov prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă.IMGP0237 IMGP0236

Până în anul 1802 schitul Strehareț a fost de mai multe ori prădat de turci. În vara anului 1802 schitul a fost cuprins de un incendiu, lucru pentru care a fost părăsit până în anul 1832, când aflăm aici 63 de suflete și de preoții Vasile sin Popa Ion și Preda sin Oprea, care fac reparații și îmbunătățiri mănăstirii și împrejmumilor ei. În anul 1838 un cutremur de pământ i-a adus simțitoare stricăciuni, dar prin dragostea credincioșilor și cu ajutorul lor, mănăstirea a fost restructurată, în cladiri în jurul mănăstirii, care în anul 1863 sunt transformate în spital.

IMGP0229

În urma reformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1863, o parte din averile mănăstirii au fost secularizate, iar cu o altă parte din moşiile mănăstirii, în anul următor 1864, au fost împroprietăriţi 12 ţărani din satul Sineşti – Olt. După anul 1865 schitul Strehareţ a dus o viaţă liniştită şi fără prea mari evenimente. I-au mai fost adăugate clădiri în partea sud-estică, dar care au fost dărâmate cu timpul. În anul 1936, pentru vieţuitorii mănăstirii au fost construite câteva clădiri – chilii, în partea nordică a mănăstirii. Cutremurele de pământ din anii 1940 şi 1977 au adus vizibile prejudicii atât zidăriei cât şi picturii, care nu-şi mai păstrează coloritul iniţial, frescele fiind parţial degradate.

IMGP0221 IMGP0244

Fresca schitului este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin scrierea cu caractere chirilice ce se păstrează pe frontispiciile icoanelor murale. Multe din icoanele schitului sunt vii documente, cu însemnări ale timpului, icoane care, contrar intemperiilor vremii sunt încă frumoase şi se păstrează bine.

IMGP0217 IMGP0222

În anul 1979, vechea clopotniţă a fost dărâmată şi a fost zidită o nouă clopotniţă deasupra portalului, la intrarea în incinta mănăstirii.

În forma în care se prezintă schitul Strehareţ, este un preţios loc de pelerinaj şi un important vestigiu al istoriei ţării şi bisericii româneşti.

IMGP0255 IMGP0215

Mănăstirea Strehareţi

Str. Strehareţi, nr. 154,
Slatina, cod 230088, judetul Olt
Telefon: 0249.420.175
E-mail: strehareti@manastireastrehareti.ro
Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice): OT-II-m-B-08631

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

https://i1.wp.com/i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/grafice/Obiectiv-Ortodox.jpg

Mănăstirea Bistrița (Neamț)


Bistrita-(13)Bistrita Neamt Icoana Maica DomnuluiManastirea Bistrita, zidita de domnitorul Alexandru cel Bun in anul 1406, este o manastire ortodoxa din judetul Neamt. Manastirea se afla in satul Bistrita, din comuna Alexandru cel Bun, si are o foarte mare valoare istorica si arheologica.

Fiind situata la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orasul Piatra Neamt, in comuna Viisoara – Alexandru cel Bun, manastirea a dainuit timp de peste sase veacuri la adapostul padurilor ce o acopera, infruntand, ca toate lacasurile noastre de credinta si cultura, greutatile si incercarile istoriei.

Manastirea Bistrita ocupa un loc deosebit intre vetrele de credinta ortodoxa si decultura romaneasca ce innobileaza trecutul acestei tari, numarandu-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adapostind oseminte domnesti si fapte de neuitat din istoria si viata spirituala a poporului nostru.

Bistrita-interior4

Manastirea Bistrita – scurt istoric

Potrivit traditiei, inceputurile obstei monahale din vatra Bistritei nemtene se aseaza in vremea domniei lui Petru I Musat, spre sfarsitul secolului al XIV-lea, cand s-a ridicat aici o micuta biserica de lemn, prin purtarea de grija a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericute de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a zidit o minunata biserica de piatra. Locasul de peste 30 de metri lungime, cu pronaos, gropnita, naos si altar, a fost zidit si cu gandul de a-i folosi acestuia pe post de loc de ingropare.Bistrita-(26)

Manastirea Bistrita ocupa un loc important in sistemul religios si institutional creat de Alexandru cel Bun, potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de catre mitropolitul Iosif Musat, prin care acest lacas era pus pe picior de egalitate cuManastirea Neamt, stabilindu-se o conducere comuna a acestor doua asezaminte, in persoana preotului chir Domentian:

 „Prea Sfintitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunavointa lui Dumnezeu si a Preacuratei lui Maici si a sfintei Lui Inaltari, manastirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Tarii Moldovei, si am dat aceasta manastire mai inainte zisa popii chir Domentian, de asemenea si Manastirea Uspeniei (Adormirea) PreacurateiNascatoare de Dumnezeu cea de la Bistrita, ca sa fie aceste manastiri nedespartite una de alta, pentru ca sunt amandoua ale vladiciei mele.”

Alexandru cel Bun va inzestra Manastirea Bistrita cu numeroase sate si mosii. Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, manastirea primeste doua sate si Biserica de la Bohotin, impreuna cu zece butii de vin, zece „coloane de grau” si tot atatea postavuri de Cehia, in fiecare an. Acestora se mai adauga si multe altele, precum vamile de la Barlad si Tazlau, iar in timpul lui Ilie Voda si pe cea de la Bacau.Bistrita-Alexandru-cel-Bun

Continuă lectura

Mănăstirea Stelea (Târgovişte)

Manastirea Stelea (2)Manastirea Stelea (8)În valorosul tezaur cultural-istoric şi artistic al Târgoviştei, Sfânta Mănăstire Stelea se înscrie ca o prezenţă semnificativă, a cărei importanţă depăşeşte limitele vechii capitale a Ţării Româneşti.
Ansamblul arhitectural al Mănăstirii Stelea reprezintă o zonă cu profunde implicaţii în evoluţia urbanistică a oraşului medieval, cu construcţii ridicate pe parcursul mai multor veacuri, ultima – considerată cronologic – fiind ctitoria lui Vasile Lupu din 1645. Continuă lectura

Mănăstirea Neamţ

Mănăstirea Neamţ se află la 15 km nord-vest de cetatea Neamţ, pe valea pârâului Nemţişor. Această mănăstire este cea mai veche şi mai însemnată mănăstire din Moldova. Cea dintâi biserică de zid la Mănăstirea Neamţ a fost înălţată de domnitorul Petru Muşat (1375-1391), pe locul unui vechi schit de lemn.

Turnul clopotniţă, străbătut la bază de gangul boltit al intrării, este ridicat de domnitorul Alexandru cel Bun, la începutul sec. Al XV-lea, precum şi chiliile şi zidurile de cetate cu turnuri de apărare.

Biserica actuală, cu hramul „Înălţarea Domnului”, este zidită de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, între anii 1485-1497, după cum atestă documentele şi pisania care se află deasupra uşii de la intrare în pridvor, pe latura sudică. Continuă lectura

Mănăstirea Bârnova

În jur domnește o liniște binefăcătoare. S-a făcut ora 18 și clopotele bat, îngreunate de semnele istoriei adunate de câteva veacuri. Începe slujba. Iar cu ea, pornește un nou orizont al existenței noastre, cu deosebite gânduri, trăiri și dorințe.

Am auzit mai demult, de când eram mai mică, un zvon cum că ar exista un loc în care pacea pune stăpânire pe tine imediat ce ai trecut de poarta intrării. Iar la ieșire se ține după tine. Acest locaș îl găsim la Mănăstirea Bârnova. Astăzi m-am hotărât să trec și eu pragul acestui tărâm în căutarea acestei liniști minunate.

Este o după-amiază de marți, obișnuită, fără vreo marcă aparte, dar care promite multe. Ne urcăm în mașină și gonim rapid spre ieșirea din Iași. Cotim dreapta, la un moment dat, și cu chiu cu vai ocolim gropile formate  și încrustate în șosea încă din plină iarnă. Intrăm în satul Bârnova, sat atestat din 1840, dar a cărui istorie este strâns legată atât de Mănăstirea Bârnova, care datează de la 1628, cât și de celelalte schituri și biserici de pe aceste meleaguri. Contrastele dintre casele noi și cele vechi, ridicate pe marginea drumului, te năucesc, dar nu slăbesc dorința de a cunoaște oamenii și specificul locului.

În cele din urmă se zărește mănăstirea. Oprim pe maidanul din fața, ce se vrea a fi o parcare, și ne uităm în jur. Ce-o fi în spatele acestor ziduri impozante și atât de groase? Ce taine sunt împrejmuite de atâta piatră? Speram ca răspunsul să-l găsim înăuntru. Însă în locul lui am găsit altceva…

Trecem pe sub clopotniță și ajungem în curte. Privită îndeaproape, mănăstirea pare apăsată de timp, chiar dărăpănată, lipsită de ocrotire și de speranță. Dar odată trecându-i pragul realizezi că înfățișarea sa  ascunde ceva aparte, un parfum de istorie veche, de piatră patinată ce aruncă o savoare menită să te răscolească o bună perioadă de timp.

Intrăm în interiorul bisericii din mănăstire. Nu e nimeni în jurul nostru. Suntem lăsați singuri să medităm, să ne regăsim cu noi înșine și cu Dumnezeu. Vecernia a început, iar în aer domnește un freamăt adus de lumina filtrată prin geamurile înguste ale turlelor. Corul de călugări  își ridică rugile spre cer într-un perpetuă și sincronă înaintaremelodică. Întrând în sălașul sfânt, m-a atins un miros plăcut de mir. Covorul demodat și pe alocuri rupt te invită să mai faci câțiva pași înainte. Mai apoi, privirea se mută pe pereții albi, fără urme de pictură. În acest decor, în care domină albul zidurilor, se profilează parcă mai evident altarul vechi, cu sfinții ce te privesc în semiîntuneric, și câteva icoane agățate bine de cuie pe pereți.

Două femei și un bărbat se roagă conștiincios, în liniște. Stau în genunchi, așteptând parcă ca Cel de sus să îi atingă pe creștete. La un moment dat, bărbatul face un ultim semn al crucii și se îndreaptă, fără prea mult zgomot, spre ieșire. Atenția mi se îndreaptă acum spre altar. Acolo, pe diferitele icoane, sunt ilustrate rezumativ ceea ce este mai semnificativ în istoria credinței noastre. Trebuie să știi să te apropii de ele, să le descifrezi, să le înțelegi. Mă cuprinde un fior de neliniște. Atâția ani au fost păstrate cu grijă de către cei de dinaintea noastră, iar acest lucru obligă ca și noi, cei de astăzi, să le conservăm cum putem mai bine. E criză, nu sunt bani, vremurile sunt grele, regulile aspre. Cândva, va veni și timpul revigorării acestui sfânt locaș.

S-a făcut frig. Ieșim afară, unde suntem întâmpinați de lumină. O lumină tremurândă, datorită mișcării ramurilor teiului bătrân, ce stă așezat de câteva decenii în incinta mănăstirii.

El ține umbră unei clădiri dărăpănate, care cândva a adăpostit chiliile călugărilor. Facem câteva poze și ne îndreptăm către ieșirea nordică.

Săpată în piatra zidului, se observă o trecere îngustă ce te conduce în afara incintei. Când am ajuns dincolo ne-am trezit în fața unei întinderi verzi. Doar o capră, care nu ne-a luat în seamă, foșnea prin iarba ce o ademenea. După câteva minute de contemplație, ne întoarcem în curtea interioară.

Sub teiul bătrân se află acum un călugăr. Își ațintește ochii spre noi, preț de câteva secunde. Avea o privire blândă, care îți transmitea pace, siguranță, bucurie spirituală. Trupul firav, îmbrăcat într-o rasă mult prea mare pentru el, părea a fi destul de vivace. Doar mâinile îi trădau o vârstă venerabilă. Într-un târziu se retrage cu mișcări lente spre arhondaricul nou construit. Acolo, pesemne, îl așteaptă cărțile de rugăciuni.

Ne îndreptăm pașii spre ieșire. Timpul petrecut în perimetrul acestui lăcaș sfânt m-a ajutat să descopăr ca poți găsi ceea ce cauți chiar și acolo unde te aștepți mai puțin. Cu condiția să știi ce și să ai sufletul pregătit. Chiar dacă Mănăstirea Bârnova a devenit pentru unii un loc al uitării și al abandonului, alții continuă să o mențină în viață prin rugăciuni, pomelnice, slujbe.

Iar acum, constat că zvonul privind liniștea din aceste locuri s-a adeverit. Pacea te invadează în orice colț al mănăstirii. Ea devine contagioasă, este preluată, purtată și dată mai departe.

Păcat că această pace spirituală, lăuntrică, normală pentru o mănăstire este oarecum adumbrită de faptul că zidurile, biserica, clădirile, aducătoare de pace, sunt „lăsate în pace” …

( text si fotografii, Ioana CUCOŞ, studentă la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.)
sursa: doxologia.ro

alte legături:

Mănăstirea Coșuna

foto: seminatul-teologic-ortodox.blogspot.comfoto: seminarul-teologic-ortodox-craiova.blogspot.com

Mănăstirea Coşuna Bucovăţul vechi este una dintre cele mai vechi construcţii atestate documentar din ţinuturile Craiovei, fiind o piesă de inestimabilă valoare patrimonială a Mitropoliei Olteniei. Mereu o mărturie vie ce şi-a păstrat identitatea în timpul istoric, mănăstirea a rămas permanent ancorată în timpul liturgic, deşi pe trupul ei poartă semnele intemperiilor vremii, ale jafurilor şi incendiilor ce nu au reuşit să o doboare. Data construirii ei este indicată diferit în mai multe izvoare, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informaţie întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. A fost zidită din piatra (la temelie) şi cărămida (pentru soclu şi ziduri) vechiului castru roman Pelendava. Deşi astăzi funcţionează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coşuna Bucovăţul vechi.

sursa: Fototeca Ortodoxieisursa: Fototeca ortodoxiei

Se ştie că, pe lângă rolul liturgic pe care l-au avut în viaţa credincioşilor mai tot timpul, mănăstirile erau şi adevărate fortăreţe, scuturi de apărare în vremurile tulburi ce au venit nu de puţine ori peste pământul ţării noastre.

Mănăstirea Coşuna Bucovăţul Vechi s-a bucurat încă de la începutul existenţei ei istorice de toate exigenţele ctitoreşti, fiind amplasată într-o regiune cu populaţie densă, cu o poziţie strategică, favorizată de apele Jiului, beneficiind de un cadru deosebit de atrăgător datorită secularilor codri de stejar ce se găsesc în apropiere. Cu toate aceste daruri de la Dumnezeu, mănăstirea şi-a împlinit cu prisosinţă destinaţia pentru care a fost zidită, fiind, de-a lungul anilor, pavăză a creştinătăţii şi mărturie a Sfintei Jertfe, dar şi un puternic centru de atracţie turistică, după cum mărturiseşte cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în Proimionul Condicii mănăstirii.

foto: jurnalromanesc.blogspot.comfoto: jurnalromanesc.blogspot.com

La picioarele sfântului ei altar s-au prosternat, în timpuri de pace sau furtună, ierarhi, voievozi, bani, boieri şi credincioşi, înălţând lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile Sale, dar şi rugăciuni de izbăvire a pământului străbun de păgânească sabie ce adesea se abătea asupra lui.

Zidită pe locul vechiului castru roman Pelendava

Descoperirile arheologice şi numismatice din această regiune demonstrează existenţa unui castru roman între anii 400-350 î.Hr. care purta denumirea de Pelendava, făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, ce se găsea la răscrucea drumurilor: Drobeta-Altus, Sarmizegetusa-Danubius, barând trecerea duşmanilor către centrul politico-administrativ din Munţii Orăştiei. Dovada acestor vechi aşezări a fost descoperită pe locul actualei biserici a mănăstirii, unde au fost găsite mai multe obiecte de ceramică şi vase de lut, obiecte ce formează Tezaurul traco-getic de la Craiova şi Tezaurul de la Mofleni.

foto: jurnalromanesc.blogspot.comfoto: jurnalromanesc.blogspot.com

În timpul împăratului Traian (97-117), romanii construiesc un castru militar din valuri de pământ întărit, pe ţinutul Pelendava. Acest spaţiu a cunoscut o mare înflorire datorită poziţiei sale geografice, protejat fiind şi de garnizoana romană. Ca mărturii stau o serie de vestigii arheologice, cum sunt resturile unui zid din cărămidă care se mai păstrează şi astăzi în apropierea mănăstirii. Un lucru este foarte clar: înainte ca trupele romane să părăsească Dacia, în timpul împăratului Aurelian (270-275), viaţa a gravitat în jurul zonei Bucovăţ-Mofleni (locul pe care urma să se construiască mănăstirea), urmând ca, mai apoi, să se extindă spre oraşul Craiova, în vatra ei actuală.

foto: jurnalromanesc.blogsport.comfoto: jurnalromanesc.blogspot.com

Numele sfântului lăcaş, în decursul timpului

Primul nume cu care mănăstirea apare atestată de documente este Coşuna sau La Coşuna – aşa cum este ea numită în Actul Mitropolitului Eftimie al Ţării Româneşti (ianuarie 1574) şi în Actul lui Mihai Voievod Viteazul (februarie 1574). Cuvântul coşuna este de origine slavonă şi înseamnă păşune, fâneaţă, cosit, îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alţi cercetători au asociat cuvântului coşuna înţelesul de koşciuna, cuvânt care în limba latină are semnificaţia de fa-bulă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia coşuna ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

După o veche tradiţie, denumirea de coşuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma primului război mondial, coborau din munţii Gorjului şi ai Vâlcii coşunarii care împleteau toamna coşuri de răchită, recoltată de pe malurile Jiului, schimbau aceste coşuri pe diverse cantităţi de grâu şi de porumb cu locuitorii de la câmpie.

foto: seminarul-teologic-ortodox-craiovafoto: seminarul-teologic-ortodox-craiova.blogspot.com

La scurt timp după restaurarea mănăstirii, din anul 1572, pe lângă numele de Coşuna l-a primit şi pe cel de Bucovăţ, de la moşia din satul cu acelaşi nume situat pe malul celălalt al Jiului. Cuvântul bucovăţ este de origine slavonă, avându-şi rădăcina în buk care înseamnă fag, în aceste locuri existând păduri de fag.

Între anii 1834-1843, obştea mănăstirii Coşuna Bucovăţul vechi a fost mutată în partea dreaptă a Jiului, unde s-a construit o altă biserică, iar pentru a o deosebi de cea veche, ea a luat denumirea de Bucovăţul Nou.

Cartierul unde se află amplasată actual biserica se numeşte Mofleni, denumire atestată documentar pentru prima dată în anul 1799.

Aici funcţionează Seminarul Teologic Mitropolitan

Începuturile Mănăstirii Coşuna Bucovăţul vechi se pierd în trecutul poporului nostru. Originea ei este mult mai veche decât cea a bisericii actuale. Anul în care a fost construită este menţionat într-o Delă pentru mănăstirile şi bisericile din jurul Craiovei (1838) ca fiind 1483. Cel dintâi egumen atestat de documente poartă numele de Eftimie (1571-1575) şi este menţionat de Actul emis de voievodul Ţării Româneşti Alexandru al II-lea Mircea, în care era menţionată donaţia doamnei Dobra către mănăstire.

În anul 1583, marele clucer Pârvu închina Mănăstirea Coşuna lavrei Meteora din Grecia, devenind astfel prima mănăstire românescă închinată către o mănăstire străină, după mănăstirea Zdralea, închinată de ctitorul ei, Barbu I, banul Craiovei, mănăstirii atonite Xenofon.

Mulţi egumeni au cârmuit acest lăcaş dumnezeiesc, dintre toţi aceşti vrednici de laudă ostenitori Arhimandritul Teofil Niculescu ocupă un loc de seamă.

În anul 1896, biserica mănăstirii purta pe trupul ei rănile primului război mondial. Este restaurată de Comisia monumentelor istorice, definitivându-se forma pe care o are astăzi biserica. Spirit luminat şi cu mari capacităţi de muncă, stareţul Teofil Niculescu (1934) a participat activ la viaţa mănăstirii, construind chilii pentru călugări, restaurând în totalitate mobilierul bisericii.

După ce este desfiinţată, în anul 1939, iar apoi reînfiinţată, ca biserică de parohie, în chiliile fostei mănăstiri avea să înceapă a funcţiona Seminarul Teologic Mitropolitan „Sfântul Grigorie Teologul“, devenind strălucită vatră de cultură teologică pentru formarea viitorilor slujitori ai sfintelor altare din Mitropolia Olteniei, biserica fiind, ani de-a rândul, paraclis al generaţii şi generaţii de elevi seminarişti. De pe băncile seminarului au ieşit oameni pregătiţi, dintre care mulţi au ajuns preoţi, profesori şi chiar arhierei. Dintre aceştia menţionăm doar câteva nume: Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Irineu, Mitropolitul Olteniei, Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Gurie Gorjeanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei etc. Primul director al Seminarului Teologic de la Mofleni a fost arhimandritul Teofil Niculescu.

foto: jurnalromanesc.blogspot.comfoto: jurnalromanesc.blogspot.com

Monument de artă religioasă

Singura clădire care se mai păstrează astăzi din vechea mănăstire este biserica. Este ctitoria banului Stepan şi a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie1572).

Toate elementele bisericii sunt impresionante şi îmbracă o aură deosebită, parcă în aşteptarea eshatologiei. Despre turla bisericii se spunea că „era frumos zidită cum numai la puţine biserici din ţara noastră se mai întâlneşte“, iar, despre pictura bisericii Mănăstirii Coşuna Bucovăţul Vechi, Cezar Boliac spunea că „nu avem nimic în ţară mai frumos şi mai vrednic de păstrat“, ea fiind, într-adevăr, o piesă de rară valoare a vechii picturi bisericeşti din ţara noastră.

Una dintre caracteristicile picturii este fresca policoloră din sfântul altar şi din naos, realizată de pictori care şi astăzi au rămas anonimi.

O altă piesă de valoare este Zodiacul, pictură executată în pronaosul bisericii. La noi în ţară, pentru prima dată, zodiacul în pictura bisericească apare în secolul al XVI-lea, atunci când este adus de zugravi din sudul Dunării. Primele reprezentări la găsim la mănăstirile din nordul Moldovei (Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa).

În Ţara Românească apare pentru prima dată la Mănăstirea Tismana (1563).

Astăzi, biserica este monument istoric, în ea săvârşindu-se sfintele slujbe doar la ocaziile speciale: de hram şi la sărbătorile mari. În anul 2002, a fost definitivat un frumos paraclis cu osteneala conducerii seminarului, cu hramul „Sfântul Grigorie Teologul“, aşezat în curtea seminarului, în care elevii seminarişti participă la slujbele de practică liturgică, dar care este şi biserică de enorie pentru credincioşii din cartierul Mofleni.
(textul: ziarul Lumina)