Mănăstirea Xenofont – Muntele Athos

Aflată pe malul mării, între Dohiariu și Rusikon, Mănăstirea Xenofont se întinde pe deschiderea formată de râul Nevrocopos. Este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi ocupă locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Sfântul Xenofon Ctitorul

După tradiţie, mănăstirea a fost întemeiată la sfârşitul secolului al X-lea de Cuviosul Xenofon (998). Monah cu o educaţie aleasă, ce provenea dintr-o familie bogată şi cu renume, Cuviosul Xenofon a fost contemporan cu Sfântul Atanasie Athonitul, întemeietorul Marii Lavre. În biografia Sfântului Atanasie a rămas consemnată minunea vindecării de cancer a monahului Theodor, fratele Cuviosului Xenofon.

În vremea aceea, în apropierea locului unde astăzi se ridică Mănăstirea Xenofont, Cuviosul Xenofon a aflat un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, venită pe mare în perioada iconoclastă. Văzând sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, Cuviosul Xenofon a zidit pe cheltuiala sa o biserică (vechiul katholikon al mănăstirii), chilii şi alte clădiri necesare. Primul stareţ al noului aşezământ închinat Sfântului Gherorghe a fost însuşi ctitorul – Cuviosul Xenofon.

În arhiva mănăstirii Xenofont se păstrează un document extrem de valoros de la anul 1010 ce poartă semnătura Cuviosului Xenofont. Prin acest act, Sfântul punea capăt unor diferende şi încălcări teritoriale. Din atitudinea Cuviosului ctitor se vădesc înţelepciunea minţii, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti.

În vremea aceea, în apropierea locului unde astăzi se ridică Mănăstirea Xenofont, Cuviosul Xenofon a aflat un mic altar închinat Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, precum şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, venită pe mare în perioada iconoclastă. Văzând sfânta icoană şi aflând despre minunata călătorie a ei pe mare, Cuviosul Xenofon a zidit pe cheltuiala sa o biserică (vechiul katholikon al mănăstirii), chilii şi alte clădiri necesare. Primul stareţ al noului aşezământ închinat Sfântului Gherorghe a fost însuşi ctitorul – Cuviosul Xenofon.

În arhiva mănăstirii Xenofont se păstrează un document extrem de valoros de la anul 1010 ce poartă semnătura Cuviosului Xenofont. Prin acest act, Sfântul punea capăt unor diferende şi încălcări teritoriale. Din atitudinea Cuviosului ctitor se vădesc înţelepciunea minţii, blândeţea inimii, dispoziţia împăciuitoare, dreptatea părerii sale, bogăţia şi adâncimea cultivării şi lucrării sale duhovniceşti.

Spre sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Xenofon a lăsat conducerea mănăstirii în grija fratelui său, Teodor, şi s-a retras la isihie, aşteptând cu pace ceasul plecării sale la cele cereşti. Pomenirea lui se săvârșește la 24 aprilie.

Distrugeri şi refaceri

În timpul împăratului Nichifor al III-lea Votaniatis (1078-1081) mănăstirea era deja pustiită cu desăvârşire. Atunci Ştefan, comandantul flotei bizantine, cu aprobarea şi ajutorul împăratului, şi-a asumat rezidirea mănăstirii, apoi s-a făcut monah primind numele de Simeon. Acesta cuvios este considerat noul ctitor al mănăstirii.

În 1285 mănăstirea a fost distrusă de piraţii genovezi. Iar în secolul al XIV-lea a suferit pagube de la catalani, dar şi-a revenit repede, astfel încât la sfârşitul secolului al XIV-lea deţinea locul al optulea in ierarhia mănăstirilor athonite. După căderea Constantinopolului, greutăţile economice pricinuite de stăpânirea turcească au fost depăşite prin ajutorul domnitorilor Ţărilor Române.

Contribuţii româneşti

Din veacul al XVI-lea până la 1863, Mănăstirea Xenofont a fost întreţinută cu ajutoare de la boierii Craioveşti, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu.

Se pare că primul ctitor român la Xenofont este boierul Barbu Craiovescu, care, la începutul secolului XVI, dăruia mânăstirii câteva sate şi o baltă prin închinarea Schitului Roaba sau Zdralea.

În 1517, cu prilejul sfinţirii Mânăstirii de la Curtea de Argeş, Neagoe Basarab a invitat la ceremonie pe toţi egumenii mânăstirilor din Sfântul Munte, inclusiv pe cel de la Xenofont, şi a făcut tuturor daruri substanţiale. Sfântul Neagoe Basarab a dăruit mănăstirii un epitrahil brodat din fir de aur, argint şi mătase colorată, reprezentând şi familia donatorilor. Acesta reprezintă una din cele mai valoroase donaţii ce se păstrează în tezaurul mănăstirii.

Mai târziu, Matei Basarab a restaurat biserica mânăstirii şi a confirmat toate vechile închinări, fiind socotit pe bună dreptate între ctitorii de seamă. Sfântul Constantin Brâncoveanu a scutit Mânăstirea Xenofont de orice dări şi i-a închinat Mânăstirea Căciulaţi. În plus, tot el a făcut mănăstirii şi o danie de 10.000 de aspri.

Danii către mănăstire au făcut şi domnitorii Constantin Şerban, Radu Mihnea, Grigorie Ghica şi Radu Leon. Ultimul mare ajutor românesc a fost trimis mănăstirii între anii 1817-1837, când se zideşte noul katholikon.

Revenirea la viaţa de obşte

După perioada de idioritmie, Mănăstirea Xenofont a fost prima mănăstire care s-a întors la sistemul chinovial (1784), prin sigiliul Patriarhului ecumenic Gavriil al IV-lea, rămânând astfel până astăzi. În mănăstire a trăit pentru o vreme Noul Cuvios Mucenic Acachie (†1815).

În a doua jumătate a secolului XX, numărul vieţuitorilor din mănăstire scăzuse îngrijorător de mult. În acest context, Sfânta Chinotită l-a invitat pe arhimandritul Alexie să preia stăreţia mănăstirii. Figură duhovnicească impresionat, Părintele Alexie este frate duhovnicesc al părintelui Emilianos Simonopetritul, amândoi fiind ucenici ai renumitului episcop Dionisie al Trikalei. Părintele Alexie a venit la Marea Meteoră în anul 1973, după plecarea în Sfântul Munte a părintelui Emilianos şi a obştii sale. Timp de un an de zile a fost singurul vieţuitor al mănăstirii, pentru ca abia în 1974 să mai vină un al doilea monah. În anul 1976, asemenea părintelui Emilianos, a fost chemat în Sfântul Munte Athos pentru refacerea vieţii monahale. Obştea, alcătuită atunci din şapte monahi şi şase fraţi, s-a mutat la Mănăstirea Xenofont. Timp de aproape treizeci de ani, părintele Alexie şi sinodia s-au ocupat de restaurarea aşezământului, însă nici primirea de închinători nu a fost dată uitării.

În anul 1998, de praznicul Sfântului Gheorghe Mănăstirea Xenofont a aniversat în mod festiv împlinirea a 1000 de ani de la întemeiere. Au participat atunci Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului şi preşedintele Republicii Elene, dar şi stareţii mănăstiriilor athonite.

Astăzi, obştea mănăstirii numără aproximativ 50 de monahi ce se îndeletnicesc, în principal, cu tâmplăria, sculptura în lemn şi pictura de icoane.

fotografii: Obiectiv Ortodox (anul 2015)

textul: Silviu Cluci (doxologia.ro)

Publicitate

Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului

Mănăstirea Prislop este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră. De la Haţeg – spre miazăzi – se deschide minunata depresiune a Haţegului sau „Ţara Haţegului” leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat. (harta)

Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale pâna aproape de monument.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un drum în „Ţara Haţegului” este „un drum” sau „o coborâre” în istorie. Viaţa omenească a pulsat neîncetat în aceste minunate locuri, începând cu omul paleolitic, ale cărui urme s-au descoperit în peşterile de la Ohaba Ponor şi Cioclovina, situate nu prea departe de Prislop, la Răsărit de depresiunea Haţegului.

În acest spaţiu originar şi încărcat de istorie al poporului nostru, Sfântul Nicodim, reorganizatorul şi îndrumatorul monahismului românesc din a doua jumatate a veacului al XIV – lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia. Sfântul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.

La sfârşitul Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o însemnare care dovedeşte locul şi data scrierii: „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913, 1405” care nu putea fi decât Mănăstirea Prislop la acea vreme, întrucât sfântul Nicodim era în relaţii bune cu regele Ungariei, Sigismund.

Deşi vreme de 150 de ani nu prea mai sunt documente, e sigur că mănăstirea şi-a continuat lucrarea ei misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a Ortodoxiei.

O mărturie e faptul că Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucureşti, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecatoare de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea şi fiind impresionată de frumuseţea ei, a băut şi apa din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop.

Domniţa Zamfira a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de vreun zugrav din Ţara Românească şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei şi restituită în 1913 cu prilejul unei restaurari.

Pe vremea domniţei Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări şi una de călugăriţe, întrucât Domniţa Zamfira a vieţuit aici între anii 1575-1580. Tot atunci s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.

Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.

De la anul 1600 până la anul 1700 urmează iar un secol în care nu prea mai avem ştiri despre Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi continuat misiunea moralizatoare în mijlocul credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea prozelitistă calvină desfăşurată în acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocşi români de altă dată din parţile Haţegului şi Hunedoarei. În anul 1629 există o mărturie documentară despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari de aici în Rusia. Cei trei călugari – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon şi monahul Mardarie – sunt primii români transilvăneni cunoscuţi până azi, care au avut curajul să facă un drum lung şi obositor până în Rusia. Ei s-au dus la Moscova după ajutor, dar fiind bănuiţi de „viclenie” s-au întors fără să fi vazut faţa ţarului şi a patriarhului şi fără ajutoare deosebite.

În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi.

După ocuparea abuzivă a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea Caldaruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscută lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi grecesc, o carte de educaţie morală în spirit ortodox, cu o antologie de texte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură, din filosofii antici şi din gânditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în fagaşul ei ortodox de obârşie. După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Buccow.

Ca stareţ al mănăstirii, Părintele Arsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat înfrumuseţarea locului şi restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.

În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului.

În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesaturi din ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare olteneşti şi artistice pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.

În vederea unificării cântării bisericeşti, s-a introdus muzica psaltică. Corul maicilor, instruit de duhovnicul mănăstirii, Părintele Arsenie, a contribuit la înfrumuseţarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continuă a numărului de credincioşi care participau la slujbele din duminici şi sărbatori. În celelalte zile se săvârşeau slujbele obişnuite precum în orice mănăstire ortodoxă.

Paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi de înfăţişarea interioară a bisericii precum şi a terenului din jurul ei. Astfel, în 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o frumoasă oală decorativă lucrată de dânsul manual din bucăti de ţiglă verde, prinse cu ciment, în colţul aceluiaşi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, în care, în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii, iar în faţa altarului o încadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri, delimitând biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative, care toate există şi astăzi.

În 1953, deasupra dealului clopotniţei, Părintele Arsenie a conceput şi zidit un foarte original saivan, admirat foarte mult şi considerat „saivan dacic”.

A urmat înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul specific vechii sculpturi româneşti. Astfel, în naos s-au facut 16 strani, un scaun arhieresc, două strani pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de stejar; la intrare în biserică s-a aşezat o uşă nouă sculptată tot din stejar; pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de păr; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată rămas neterminat. Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului – în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice şi o cărare decorativă pe mijlocul incintei spre biserică, cu lespezi de acelaşi fel (scoase de Părintele dintr-un mal de lângă satul Nadaştie).

În anul 1955 a început restaurarea bisericii de către Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, spre a-i reda aspectul arhitectonic şi pictural iniţial, ca în felul acesta să fie pusă în circuitul marilor valori istorice şi artistice din ţara noastră. Proiectarea restaurării a fost încredinţată arhitectului Ştefan Bals, iar supravegherea directă a lucrărilor a avut-o arhitectul Gheorghe Naumescu şi Părintele Arsenie. Cu acest prilej, s-a înlăturat toată tencuiala exterioară, păstrându-se doar câteva porţiuni în care sunt incizate inscripţii. În felul acesta, exteriorul şi-a redobândit forma iniţială, din piatră brută rostuită. Turla şi-a primit de asemenea aspectul iniţial, din cărămidă, ca şi cele şapte rânduri de sub cornişă. S-a facut consolidarea tuturor zidurilor exterioare şi ale turlei. Acoperişul din tablă a fost înlocuit cu alt acoperiş, din ţiglă-solzi smalţuită, de culoare verde închis. Tot atunci s-a tencuit naosul si altarul, pregatindu-se zidul pentru pictura în frescă (în vederea picturii s-a ridicat şi schela din lemn de brad). S-a pus o pardoseală nouă din travertin sau marmură de Banpotoc.

Între anii 1956-1958 s-au construit două case: una sus pe deal la circa 150 m de biserică şi alta la intrare în mănăstire. S-a introdus curentul electric. S-a lucrat intens şi pentru înfrumuseţarea incintei şi a zonei înconjuratoare. Cu puieţii de brazi dintr-o pepinieră a mănăstirii s-a consolidat dealul de lângă biserica – monument istoric, dinspre Nord, asigurându-se atât frumuseţea locului cât şi protecţia clădirii. Dealul respectiv a devenit cu timpul o pădure de pini cu un frumos efect decorativ.

După decretul 410 din 1959, timp de mai mulţi ani, în clădirile mănăstirii a fost un azil de bătrâni.

În 1976 s-a redeschis mănăstirea de maici. În continuare, maicile au fost preocupate în permanenţă de păstrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop şi de înfrumuseţarea bisericii. În anul 1984 au fost montate în iconostas două icoane împărăteşti (1,00 x 0,50 m), lucrate şi donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca. Prima înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos în picioare, pe un fond auriu, binecuvântând cu dreapta şi ţinând în stânga o carte deschisă cu texte din Vechiul si Noul Testament, ambele pagini fiind ornamentate dupa cele mai caracteristice modele ale Tetraevangheliarelor din Ţara Românească, din veacul al XVII-lea. A doua icoană reprezintă pe Maica Domnului în picioare cu Pruncul Iisus în braţe; icoana este lucrată pe un fond auriu ornamentată în relief, în culorile erminiei, afară de broboada care este albă, spre o mai serafică expresie a chipului. În 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire pe uşile împărăteşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti, lucrate de acelaşi pictor.

Unele maici şi surori continuă aici, la Prislop, vechiul meşteşug românesc al picturii de icoane pe sticlă, fie copiind scenele cunoscuţilor iconari de la Nicula, din Arpaş, din Cârtişoara sau din alte părţi, fie creând modele noi, într-o manieră proprie. Altele lucrează icoane pe lemn, pe pânză şi alte obiecte.

S-au făcut reparaţiile necesare la toate clădirile. În partea de apus a mănăstirii, spre „Casa Sfântului” s-a delimitat un teren pentru a servi ca cimitir, împrejmuit cu gard viu din brazi argintii şi tui aurii.

În 1985 a fost demolată vechea clădire de la intrarea în incinta mănăstirii. În locul ei s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos foişor, clădire concepută tot de către Părintele Arsenie după frumoasa construcţie brâncovenească de la Mănăstirea Hurezi, din judetul Vâlcea.

În 1987 s-a adus şi s-a montat cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare, în stil maramureşan, model realizat tot de Părintele Arsenie.

În 1991 s-a înfiinţat un Seminar Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o şcolarizare de cinci ani. În 1995, s-a început construirea unei clădiri noi cu săli de clasă, bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentru o mai bună desfaşurare a activităţii şcolare.

În 1998, s-a construit un arhondaric la poarta mănăstirii.

S-au scurs aproape 50 de ani de când Prislopul a redevenit mănăstire ortodoxă. Un timp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri, totuşi cu fapte şi realizări vrednice de luat în seamă.

În istoria mănăstirii s-au remarcat urmatoarele personalităţi:

* Sfântul Nicodim, întemeietorul şi primul ctitor al mănăstirii, între anii 1399-1405;

* Domniţa Zamfira, a doua ctitoră a mănăstirii între anii 1560-1580, al cărei mormânt se află în pronaosul bisericii. Cu prilejul unor reparaţii din 1909, piatra funerară a fost ridicată pe peretele dintre naos si pronaos pentru a fi păstrată mai bine. În afară de această piatră funerară, scrisă în limba latină, în partea stângă a pronaosului se mai găsesc cinci pietre de dimensiuni diferite cu inscripţii în limba slavonă, care se presupune, că sunt tot de pe mormântul Domniţei Zamfira.

* Stareţul Ioan, pe vremea Domniţei Zamfira, care a şi înmormântat-o în 1580 în pronaosul bisericii Mănăstirii Prislop, ajuns mitropolitul Transilvaniei între anii 1585-1605; în anul 1600 a întâmpinat pe Mihai Viteazu cu prilejul intrării triumfale în Alba Iulia;

* Sfântul Ioan de la Prislop, vieţuitor şi nevoitor în secolele XV-XVI, a cărui peşteră săpată în stâncă, numită şi „Casa Sfântului”, este un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Sfântul Ioan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 şi este prăznuit în fiecare an în ziua de 13 septembrie;

*  Călugarul Efrem de la Prislop, care după incendierea bisericii, s-a refugiat în Ţara Românească şi a scris „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”; tot el a tradus împreună cu fratele lui Mihail, cunoscuta lucrare a lui Dimitrie Cantemir „Divanul” sau „Gâlceava sufletului cu trupul”;

*   Protosinghelul Arsenie Boca, al treilea ctitor al mănăstirii, care, în afară de rolul covârşitor pe care l-a avut prin înzestrarea harica a duhovniciei, a conceput şi a îndrumat toate lucrările de construcţie şi înfrumuseţare a Mănăstirii Prislop, între anii 1948-1988, unele dintre acestea fiind chiar înfăptuite personal. În perioada 1960-1988 a pictat biserica din satul Drăgănescu de lângă Bucureşti, icoanele de pe catapeteasma bisericii din Prislop şi a realizat aşezământul monahal din oraşul Sinaia, astăzi metohul Mănăstirii Prislop. S-a săvârşit din viaţa la 28 noiembrie 1989 şi este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop.

*  Maica stavrofora Zamfira Constantinescu, cea dintâi stareţă a Sfintei Mănăstiri a Prislopului, între anii 1950-1959.

Pe lângă cele două hramuri ale Mănăstirii Prislop: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul şi 14 septembrie – Ziua Crucii, se mai prăznuiesc şi următoarele zile: 26 decembrie – Sfântul Nicodim, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie – pomenirea Părintelui Arsenie şi 13 martie – pomenirea Măicuţei Zamfira.

După două veacuri de înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale, maicile de la Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic, gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.

text: www.arsenieboca.ro

fotografii: Obiectiv Ortodox

Mănăstirea Clocociov

Mânăstirea aceasta, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, îşi înscrie numele printre cele mai vechi aşezăminte monahale din ţara noastră. Începuturile ei, nefiind fixate în documentele vremii, s-au pierdut odată cu trecerea timpului. Pisania bisericii, probabil de lemn, nepăstrându-se, am fost privaţi de un important izvor, menit să stabilească începuturile şi ctitorii sfântului aşezământ.

Unele documente îl atestă drept ctitor pe Mihai Viteazul (1593-1601), care a şi înzestrat-o cu danii, degradările survenite după anul 1628 determinând o nouă şi substanţială refacere în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Astfel, reclădirea mânăstirii îi este atribuită marelui dregător Diicu Buicescu vel agă, rudă a domnitorului Matei Basarab, împreună cu soţia jupâneasa Dumitra şi cu mama sa, jupâneasa Mara. Cert este că zidirea bisericii vechi a început în 1645 şi a durat câteva luni. Ctitoria lui Diicu Buicescu mai conţinea însă şi câteva chilii şi incinta de zid. Nu se cunosc datele finalizării întregului complex şi a pictării bisericii.

O tradiţie spune că domnitorul Matei Basarab, urmărit fiind de turci, s-a ascuns în scorbura unui soc din Clocociovul păduros. Scăpând de urmăritori, drept recunoştinţă a hotărât să ridice o mănăstire, căreia de-a lungul domniei i-a închinat multe moşii.[1]

În sprijinul acestei tradiţii vine şi mărturia unei catagrafii din anul 1862, care consemnează că „biserica este fondată la 7153 (1645) de răposatul Matei Basarab Vodă”[2], probabil sub influenţa unei pisanii pusă în anul 1645, când edificiul a fost refăcut de boierul Diicu Buicescu, nepotul domnitorului.

Între secolele XVII-XVIII mănăstirea era cunoscută prin proprietăţile şi veniturile de care dispunea, fiind închinată de către domnitorul Alexandru Coconul Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos. Vrednice de amintit în acest sens sunt şi însemnările de călătorie ale patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei şi ale secretarului său, arhidiaconul Paul de Alep, care la 19 august 1657 au poposit „la o mănăstire cu hramul Sfântul Mihail, dar de obiceiu numită Clocociov”, care seamănă cu Mănăstirea Stăneşti de peste Olt şi este „stăpânită de egumeni şi de călugări greci, de la mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte” [3].

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales după secularizarea averilor mănăstireşti, complexul a suferit mai multe avarii, ca urmare a jafurilor, a primului război mondial, precum şi a cutremurelor din secolele XIX şi XX, care au dus la totala sa degradare.

În primăvara anului 1976, stabilindu-se aici Ieromonahul Visarion Coman şi câteva monahii de la Mănăstirea Suceviţa, străvechea ctitorie Clocociov, aflată în paragină, fără turle, cu soclul plin de igrasie şi pereţii adânc fisuraţi, a intrat într-o nouă fază de viaţă. Cutremurul din 1977 lăsând urme adânci, s-a simţit nevoia unei restaurări totale între anii 1980-1981, restaurare ce s-a făcut pe cheltuiala Episcopiei Râmnicului şi prin osteneala maicii stareţe Mihaela Tamaş.

Tot atunci au fost refăcute din zid şi acoperite cu tablă de aramă cele trei turle dispărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica a fost acoperită şi ea tot cu tablă de aramă, iar temelia consolidată cu o nouă centură de beton. Vechea stăreţie s-a reconstruit şi a fost acoperită cu tablă din aluminiu. S-au refăcut şi vechile pivniţe, a fost restaurată clopotniţa, s-a consolidat zidul din incintă şi s-au construit şi alte clădiri noi, necesare vieţii mânăstireşti.

Mânăstirea păstrează parţial zidul de incintă, înalt, cu masivi contraforţi pe laturi, ce imprimă complexului un caracter de fortăreaţă. Clopotniţa este o construcţie formată din două nivele: parterul, flancat în interior de două nişe în grosimea zidului, şi turnul hexagonal cu deschideri arcuite, în interiorul cărora se află clopotele. Pe faţada principală, o decoraţie în zimţi din cărămidă conturează deschiderea semicirculară a porţii, unde este pictată icoana hramului − Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aceeaşi decoraţie se continuă şi pe celelalte feţe ale turnului, ca şi în jurul deschizăturilor de pe tambur.

Biserica a fost construită în plan triconic, cu pridvor deschis, având arcade rotunjite pe stâlpi circulari, groşi. Aici, un frumos chenar sculptat în piatră, ce împodobeşte pisania de la 1645, decorează intrarea în interior. Uşa de la intrare, stranele, catapeteasma şi restul de mobilier sunt din lemn frumos sculptat. Pictura însă este nouă, realizată în anul 1937 de către pictorul Nicolae Pană, care a zugrăvit interiorul şi o parte din pridvor. Din vechea pictură se mai păstrează în pronaos tabloul votiv, remarcabil portret de grup, cu portretele ctitorilor şi ale descendenţilor lor direcţi. Repictarea s-a făcut cu ajutorul Episcopului Nichita Duma, sprijinit de domnii Milcoveanu şi P. Protopopescu, acţiune ce a şi avut ca finalitate redeschiderea mănăstirii.

În incintă s-a amenajat şi un muzeu, cu o importantă colecţie de artă veche românească, cuprinzând icoane, piese de artă decorativă − în special argintării, broderii, ţesături şi sculpturi în lemn −, şi cărţi cu ilustraţii gravate în lemn, executate în cele mai cunoscute tipografii din ţară de renumiţi artişti români. Conservate bine, ele constituie o colecţie de o importantă valoare istorică şi culturală, evocând diferite momente din trecutul mănăstirii, precum şi o îndelungată şi intensă activitate creatoare din domeniul artelor decorative.

Astăzi, obştea mânăstirii numără 40 de maici, stareţă fiind Stavrofora Iulia Băgăceanu, iar slujitor Pr. Nicolae Bălăşoiu.

[1] George Poboran, Istoria oraşului Slatina, ed. II, Slatina, 1908, p. 333.

[2] Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, ed. II, Editura Ramuri, Craiova, 1934, p. 41.

[3] Doru Căpătaru, Călător prin Oltenia medievală cu Paul de Alep, Drăgăşani, Editura Kytcom, 2007, p. 89.

Hram: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Adresă: Str. Mănăstirii, nr. 3, Slatina
Tel: 0249-435.489
Stareţă: M-hia. Iulia Băgăceanu

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Mănăstirea Bistrița (Neamț)

Manastirea Bistrita, zidita de domnitorul Alexandru cel Bun in anul 1406, este o manastire ortodoxa din judetul Neamt. Manastirea se afla in satul Bistrita, din comuna Alexandru cel Bun, si are o foarte mare valoare istorica si arheologica.

Fiind situata la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orasul Piatra Neamt, in comuna Viisoara – Alexandru cel Bun, manastirea a dainuit timp de peste sase veacuri la adapostul padurilor ce o acopera, infruntand, ca toate lacasurile noastre de credinta si cultura, greutatile si incercarile istoriei.

Manastirea Bistrita ocupa un loc deosebit intre vetrele de credinta ortodoxa si decultura romaneasca ce innobileaza trecutul acestei tari, numarandu-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adapostind oseminte domnesti si fapte de neuitat din istoria si viata spirituala a poporului nostru.

Manastirea Bistrita – scurt istoric

Potrivit traditiei, inceputurile obstei monahale din vatra Bistritei nemtene se aseaza in vremea domniei lui Petru I Musat, spre sfarsitul secolului al XIV-lea, cand s-a ridicat aici o micuta biserica de lemn, prin purtarea de grija a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericute de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a zidit o minunata biserica de piatra. Locasul de peste 30 de metri lungime, cu pronaos, gropnita, naos si altar, a fost zidit si cu gandul de a-i folosi acestuia pe post de loc de ingropare.

Manastirea Bistrita ocupa un loc important in sistemul religios si institutional creat de Alexandru cel Bun, potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de catre mitropolitul Iosif Musat, prin care acest lacas era pus pe picior de egalitate cuManastirea Neamt, stabilindu-se o conducere comuna a acestor doua asezaminte, in persoana preotului chir Domentian:

 „Prea Sfintitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunavointa lui Dumnezeu si a Preacuratei lui Maici si a sfintei Lui Inaltari, manastirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Tarii Moldovei, si am dat aceasta manastire mai inainte zisa popii chir Domentian, de asemenea si Manastirea Uspeniei (Adormirea) PreacurateiNascatoare de Dumnezeu cea de la Bistrita, ca sa fie aceste manastiri nedespartite una de alta, pentru ca sunt amandoua ale vladiciei mele.”

Alexandru cel Bun va inzestra Manastirea Bistrita cu numeroase sate si mosii. Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, manastirea primeste doua sate si Biserica de la Bohotin, impreuna cu zece butii de vin, zece „coloane de grau” si tot atatea postavuri de Cehia, in fiecare an. Acestora se mai adauga si multe altele, precum vamile de la Barlad si Tazlau, iar in timpul lui Ilie Voda si pe cea de la Bacau.