Mănăstirea Cernica

Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documetar din anul 1608, din timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui Mihnea Vodă. Documentul consemnează: „Am cumpărat satu Floreştii după Colentina de la Nedelcu şi Stroe, feciorii lui Radu Captaru şi am zidit o monastire la leatu 1608 cu hramul Sfântului Ierarh şi făcătorul de minuni Nicolae de la Mira Lichiei în capul moşiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov lângă Floreştii din mijloc ce se vecinesc cu Şerban Vodă”. Ctitorul a înzestrat lăcaşul pentru a asigura „hrană părinţilor ce vor petrece într-însa cu viaţă de obşte fără să fie supuşi cuiva”, specificând ca nimeni „din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ci să fie stareţ din acei părinţi ce vor petrece cu viaţă de obşte spre pomenirea mea, a soţiei mele şi a neamului meu, în veacul de acum şi cel ce va să fie”.

În „Istoria Sfintei Monastiri Cernica” monahul Casian Cernicanul – primul istoriograf al mănăstirii – menţionează că după o perioadă „nu se ştie bine cum s-au pustiit pentru că tradiţiile tac şi nu vorbesc desluşit, fără numai dupe istorisirea bătrânilor şi dupe oarecare semne. Se zice că a fost o ciumă foarte mare şi care se crede că este adevărat, pentru că se pustiise locurile acestea …, părinţii dintr-însa unii murise, iar alţii fugise la munte ca să-şi scape viaţa”. Ultimii supravieţuitori, „insuflaţi de Duhul Sfânt au prescris toate hrisoavele ale tuturor moşiilor fericitului Ctitor care acestea sînt: Floreştii dupe Colentina, Floreştii din mijloc, Popeştii; Aninişul, Clincenii, Măgura, Predealu, Cureştii, Săratu, Vălenii, Berivoieştii, Lăcureştii, alţi Lăcureşti, Obileşti, Sgâriata, Limoteşti şi alte mai multe”. Hrisoavele în original au fost duse la Mitropolie, iar copiile au fost zidite într-un tavan. Ulterior aceste documente au fost găsite şi cercetate. Sfântul Lăcaş a rămas nelocuit mai bine de 70 de ani, devenind pustiu deoarece „crescuse pădurea şi hiarele se înmulţise de nu putea nimeni să locuiască pe aici; că satele se pustiiseră şi nu se găsea nici un om de pe acea vreme ca să spuie ce a fost pe aici. … Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări! se încuibaseră broaştele ţestoase şi în Biserică unde săvârşea Sfintele Rugăciuni, locuiau şerpii şi şopârlele, dupe cum istoria ne arată”.

Publicitate

Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus

Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri.

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei .

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.

Parohia Aita Mare, judetul Covasna

În anul 1999, fiind ultimul an în care am făcut parte din ASCOR, am fost de 1 decembrie cu colindul prin satele din secuime, unde încă mai sunt comunităţi româneşti. În acelaşi an am fost şi în tabăra de la Izvorul Mureşului, unde am avut ocazia să vorbesc şi cu tineri din zonă, şi m-a impresionat foarte mult ce mi-au povestit atunci. Astfel, am aflat că Preasfinţitul Ioan Selejan încearca din răsputeri să ajute cât mai multe biserici vechi româneşti din zonă să se pună pe picioare, ajutorul fiind atât material cât şi spiritual. În cea mai grea situaţie erau atunci, dar cred ca şi acum, bisericile care au avut mult de suferit în perioada de tristă amintire din anii ’40. În tabară am aflat cu PS Ioan Selejan personal a curăţat altarele unor astfel de biserici şi a cărat molozul de acolo cu roaba. Statura duhovnicească a PS Ioan (astăzi IPS Ioan) este incontesabilă, tot Preasfinţia sa a revigorat mai multe schituri şi mânăstiri ale Eparhiei de Covasna şi Harghita , şi a ctitorit Mânăstirea de la Izvorul Mureşului, o oază duhovnicească de o mare frumuseţe aşezată într-un loc foarte pitoresc, un loc unde, aşa cum spunea pe atunci părintele Ilie Moldovan, „pe lângă liturghia din biserică poţi asculta îngerii cum cântî liturghia îngerească”.

Rasfoind internetul, încă de anul trecut am găsit pagina de web a uneia dintre aceste parohii, a Parohiei Aita Mare, judeţul Covasna, şi m-am bucurat foarte mult. Aş putea spune că aflarea ei a fost şi unul din imboldurile pentru alcătuirea acestui blog în care prin fotografii în primul rând, dar şi prin câteva cuvinte care să le explice,  vom încerca după posibilităţi şi cu ajutorul cititorilor să facem cunoscute cât mai multe locuri sfinte şi poveştile lor. Aşa că i-am solicitat părintelui paroh Iustin Gârleanu câteva fotografii cu Biserica din Aita Mare, fotografii pe care ni le-a trimis cu mare bucurie şi amabilitate împreună cu monografia recentă a bisericii. Citind cu atenţie aceasă monografie, şi în special  lista preoţilor slujitori, şi prin urmare faptul că în anul 1999 era slujitorul părintele Alin Mihăilescu, mi-am dat seama că atunci am fost şi aici cu colindul. Credincioşii ne-au primit cu braţele deschise şi cu mare bucurie şi cei mai vârstnici ne-au spus că nu mai văzuseră colindători în satul şi în parohia lor de cel puţin 30 de ani! Vă invităm să parcurgeţi micromonografia satului scrisă de părintele paroh în cele ce urmează:

Biserica Ortodoxă Sf. M. Mc. Gheorghe a fost construită între anii 1936-1938 prin strădania comunităţii şi sfinţită în 17 iulie de IPS Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi printre care şi Protopopul Aurel Nistor împreună cu Pr. Paroh Ioan Bunuş care a şi slujit parohia timp de 40 de ani, fapt pentru care a rămas în conştiinţa locală.

Biserica Aita Mare, judetul Covasna

Piatra de temelie fiind pusă de Primul Patriarh al României Miron Cristea, în luna iunie 1936. Prefectul judeţului, Valeriu Bidu, şi primarul satului, George Gociman, au sprijinit moral şi financiar construirea bisericii. Este zidită din piatră, cărămidă, ţiglă, iar pe turnuri tablă zincată. Suprafaţa de zidire este de 128 mp. Noii biserici i s-au cumpărat două clopote, în timpul Pr. Ioan Bunuş. Biserica nouă, cu hramul Sf. Gheorghe, este construită în stil bizantin, cu trei turle pe partea vestică şi o cupolă pe naos, având baza treflată cu abside trilaterale.

Iconostasul este făcut din lemn de stejar sculptat, având două rânduri de icoane pe el. Pictura a fost făcută de Iosif Csiki şi Pavel Gaspar din Odorhei. Arhitectul care a întocmit planurile construcţiei a fost Iulei Ironim, iar antreprenor Gaspar Iosif din comuna Apaţa, judeţul Braşov. Cupola Bisericii a fost pictată iar ulterior a fost acoperită cu var.

Prin grija P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei, în 1995 parohia a fost încadrată cu un tânăr preot, iar biserica nouă a fost reparată şi pictată în exterior de către Petru Gaşpar, în anul 1997 şi apoi a fost reparată casa parohială, iar în anul 1999 s-a reparat aleea din curtea bisericii. În anul 2007 tot din grija PS Ioan a fost revopsit acoperişul bisericii cu o echipă de meseriaşi din Miercurea Ciuc.

Mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna

Viaţa

Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873) a fost cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în decursul secolului XIX.

Acest ierarh s-a născut la Mişcolţ, la 20 decembrie, 1808, din părinţi macedo-români, anume Naum şi Anastasia. După ce termină şcoala greco- valahă din oraşul natal, urmează gimnaziul, apoi dreptul şi filosofia la Budapesta şi în cele din urmă studiază teologia ortodoxă în oraşul Vârşeţ din Banatul sârbesc.

Biserica românească dedicată Mântuitorului Iisus Hristos, Vârşeţ, Serbia

În anul 1833 este tuns în monahism la Mitropolia din Carloviţ, cu numele de Andrei, fiind hirotonit apoi diacon şi preot. Astfel, din tinereţe îşi închină viaţa lui Hristos. În anul 1842 ajunge profesor la Seminarul Teologic din Vârşeţ, apoi devine egumen la mănăstirile sârbeşti Hopovo şi Covil. În anul 1846 este numit vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în aprilie, 1848, este ales şi hirotonit episcop al Ardealului. După 16 ani de rodnică activitate bisericească, culturală şi naţională, în anul 1864, episcopul Andrei Şaguna ajunge mitropolit al Ardealului şi părinte duhovnicesc al tuturor românilor de peste Carpaţi, pe care îi păstoreşte încă nouă ani de zile.

În anul 1873 îşi dă sufletul în mâinile Domnului şi este îngropat lângă biserica din comuna Răşinari-Sibiu.

Palatul Mitropolitan şi Catedrala din Sremski Carloviţ, Serbia

Catedrala Mitropolitana Sf. Treime Sibiu