Mănăstirea Suzana

Manastirea Suzana datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea fiind întemeaită de o ardeleancă din Săcele, judeţul Braşov, pe nume Stanca Arsicu. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de mocani, la vîrsta cuvenită se căsătoreşte dar rămâne văduvă în foarte scurt timp. Într-o zi, Stanca Arsicu împreună cu servitoarele şi cu cărăuşii ce o însoţeau, după ce au trecut pasul Bratocea, lăsând în urmă muntele Ciucaş şi Cheia Munţilor îndrepându-se spre Vălenii de Munte, din pronia divină ajung într-o poiană deosebit de frumoasă şi luminoasă ddin mijlocul codrului, poiana Schitul Cornul Caprii.

Schitul Cornul Caprii, distrus de către turci, fusese metoc al Mănăstirii Sinaia care avea câteva ochiuri de fâneaţa pe valea Teleajenului. După distrugerea schitului Mănăstirea Sinaia nu l-a mai putut reconstrui rămănând astfel ruină.

Stanca Arsicu poposeşte astfel pe Valea Stancei, în poiana schitului unde, conform tradiţiei are „o vedenie dumnezeiască: descoperă o lumină cerească iar o mireasmă plăcută îmbălsămase aerul cu un miros neasemănat de frumos.” Pe drumul de întoarcere se opreşte la mănăstirea Sinaia unde destăinuieşte totul părintelui Stareţ Nifon Ieromonahul (1737-1773) de la care află că „acolo fusese o mănăstire de călugăriţe care au trăit în acel loc în pustnicie” doar că „mănăstirea s-a dărâmat iar călugăriţele, unele alungate iar altele chiar omorâte de armatele unor hoarde barbare care au intrat în ţară pe acel drum, pentru a prăda şi robi poporul român.”

Stanca Arsicu este călugărită la mănăstirea Sinaia unde primeşte numele de Suzana. Monahia Suzana îşi vinde toate casele şi proprietăţile de la Săcele şi împreună cu alte doritoare de viaţă monahală încep reconstruirea schitului care se va numi după numele fondatoarei sale.

Prima biserică a mănăstirii cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost construită cu bârne de lemn în preajma anului 1740 şi a durat 100 de ani.

În anul 1840 este construită a doua biserică a mănăstirii, o biserică din piatră mult mai spaţioasă dar care nu dăinuie decât 40 de ani, până în anul 1880.

Între anii 1880-1882, cu sprijinul Regelui Carol şi al Guvernului de atunci care au contribuit financiar şi cu ajutorul altor ctitori şi făcători de bine s-a construit biserica ce dăinuieşte şi astăzi. Această biserică este în forma de cruce, arhitectura este tipic muntenească cu pridvorul închis, exteriorul nu prezintă motive ornamentale sau decoraţii.

Pictura în culori pe bază de ulei, a fost realizată în anul 1882 de unul din ucenicii lui Tăttărăscu şi anume Petre Nicolau. Aceasta a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătorul.

În anul 1911 a fost construit paraclisul cu hramul Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, care a durat până în anul 1971 când a fost distrus de un incendiu. Acesta a fost reconstruit (1971-1974) cu sprijinul Părintelui Patriarh Justinian Marina care l-a şi sfinţit în ziua de 7 decembrie 1974.