Mănăstirea Glavacioc

Este situată la circa 64 km sud-est de oraşul Piteşti şi 35 km sud de oraşul Găeşti. Mănăstirea este aşezată pe o colină din marginea satului Glavacioc, în apropiere de râul Glavacioc.

Despre mănăstire nu există date certe cu privire la înfiinţarea ei, dar se consideră că este din vremea lui Mircea cel Bătrân.

Prima atestare documentară a Mănăstirii Glavacioc datează din anul 1441, când Vlad Dracul întăreşte proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Banul Radu este primul dregător cu această calitate care apare în sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân înainte de anul 1400, ceea ce ne indică faptul că mănăstirea exista la începutul secolului al XV-lea.

Profesorul Constantin C. Giurescu identifica Mănăstirea Glavacioc cu Mănăstirea Strugalea, menţionată într-un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului. Prin acest document voievodul Mircea cel Bătrân scuteşte de slujbe şi dăjdii un sat ce se chema Pulcouti, dăruit respectivei mănăstiri. Dintr-un hrisov domnesc al lui Radu cel Mare, datat la 20 iulie 1507, aflăm că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit în vremea sa Mănăstirii Glavacioc satul Călugăreni de pe Neajlov şi un alt sat cu acelaşi nume, aflat pe râul Teleorman.

Nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad al IV-lea Călugărul a rectitorit mănăstirea distrusă, probabil, odată cu invazia otomană din anul 1462. El ridică din temelie o biserică din zid în locul celei din lemn, înzestrează mănăstirea cu multe venituri şi moşii şi foloseşte Glavaciocul ca reşedinţă domnească^[3]. Este înmormântat aici în septembrie 1495. Fiul sau, Radu cel Mare, a isprăvit biserica şi a întărit proprietăţile. Hamza, banul Craiovei, şi Marga cea tânără (fiica lui Matei – banul din Caracal) sunt alţi binefăcători ai mănăstirii. Alexandru al II-lea Mircea întăreşte o parte din satul Obislav, dăruit de fiica lui Hamza pentru sufletele celor patru fii ai săi ucişi în septembrie 1568 şi înmormântaţi în această mănăstire.

Dovezi de vechimea mănăstirii sunt şi în hrisoavele şi actele domneşti ale lui Neagoe Basarab – 30 iulie 1512, Mihnea al II-lea Turcitul – 8 ianuarie 1580, ale lui Matei Basarab – 14 aprilie 1643 şi 27 octombrie 1645.

Cea dintâi refacere aparţine lui Mihnea al II-lea Turcitul, care a construit şi chiliile precum şi clopotniţa din piatră.

Paul de Alep, care a însoţit pe patriarhul Macarie de Antiohia în ţările române, scrie în notele lui în anul 1657: „Biserica este mare şi cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. (…) Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră”. Asemănând-o cu „biserica Adda din ţinutul Tripoli”, Paul de Alep menţionează că nu a mai „văzut în această ţară nici o altă biserică care să poată fi asemănată acesteia”.

Între 1701-1704, când domn era Constantin Brâncoveanu, s-a făcut a doua renovare fiind egumen Ştefan. Constantin Brâncoveanu reface casa domnească şi pivniţa mănăstirii.

În anul 1802, în urma unui cutremur, biserica se dărâmă. Este refăcută din temelii de Eforia Şcoalelor prin boierul paharnic Costache Faca între anii 1840-1843. În 1858 biserica este închisă din cauza degradării.

Egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail, scria ministrului Instrucţiunii: „Sosind timpul în care nu mai poate fi locuit într-o casă căreia îi lipseşte uşi, ferestre, duşumele şi parte din învelitoare, iar mai cu seamă bisericii după ce că-i lipseşte ferestrele fiind căzute, apoi ameninţă şi pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se închide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii şi să nu putem merge într-însa spre slujbă. Suntem aici ca să suferim lipsa ei, căci glasul ce am ridicat strigând să ni se repare mânăstirea ni s-a răguşit; nu mai avem nici unde trăi, căci au căzut uşi, ferestre, tavanul, pericol ce ar face să se pună la cale reparaţia mănăstirii”.

Mănăstirea a avut un rol de prim ordin în reţeaua aşezămintelor sfinte din Vlaşca, devenind, la un moment dat, chiar reşedinţă a judeţului.

În perioada comunistă, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir. O nouă reparaţie a ansamblului s-a făcut în anii 1974-1976, când s-a refăcut şi clădirea chiliilor, care a fost acoperită cu tablă. În 1991, prin purtarea de grijă a PS Episcop Calinic al Argeşului şi Muscelului, mănăstirea este redeschisă, având ca stareţ pe ieromonahul Creţu Claudiu Casian. Procesul de restaurare a mănăstirii continuă şi astăzi.

Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stâlpi (dreapta-stânga) marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră pe peretele din răsărit, iar naosul şi pronaosul primesc lumină fiecare de la câte două ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatră. Are o singură turlă pe naos. Pridvorul este închis, cu pereţii din interior văruiţi în alb.

Acoperişul bisericii este din tablă. Pereţii exteriori sunt simpli, văruiţi în alb.

Clopotniţa, construcţie refăcută după 1991, se află la 15 m în faţa bisericii. Clădirile chiliilor înconjoară biserica, ele ţinând loc şi de ziduri împrejmuitoare.

Încă din trecutul îndepărtat, în mănăstire s-a dus o viaţă duhovnicească superioară. Dintre egumenii mănăstirii, doi au ajuns mitropoliţi ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (egumen între 1660-1670), Grigorie al II-lea de la Colţea (fost egumen între 1758-1761), făcut mitropolit la 26 iulie 1760, iar alţi 3 au ajuns arhierei. Vlădica de Cerveno (fost egumen 1770-1783) episcop în oraşul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642-14 aprilie 1643) şi Calistrat Sevastios (23 iunie 1861-1 octombrie 1862). Biserica a fost considerată închisă din 15 februarie 1858, dar ultimul egumen, Calinic Protosinghelul, a activat între 1 octombrie 1862-13 decembrie 1863, iar anterior acestuia, tot după 1858, a fost egumenul Calistrat (1861-1862).

Legende: Începuturile mănăstirii sunt învelite în neguri de legendă. Se spune că pe locul unde este construită Mănăstirea Glavacioc, în timpul lui Mircea cel Bătrîn, un cioban a găsit într-o peşteră o icoană făcătoare de minuni, ce poartă chipul Fecioarei Maria. Atunci, voievodul a decis construirea acestui lăcaş sfînt. La icoana cu chipul Maicii Domnului s-a închinat şi s-a rugat şi Vlad Ţepeş ori Vlad Dracul, să câştige bătăliile cu duşmanii românilor. Acea icoană a fost luată la un moment dat de nişte călugări şi dusă la Mănăstirea Curtea de Argeş. A doua zi dimineaţă, când au intrat călugării în mănăstire, s-au închinat când au văzut icoana aşezată la locul de unde fusese luată.

De asemenea, lângă mănăstire se află un izvor, despre apa căruia se spune că este făcătoare de minuni. Acesta izvorăşte de sub altarul bisericii şi iese la suprafaţă la poalele colinei pe care este aşezată mănăstirea. Apa lui formează un mic lac. La izvor se află un monument refăcut în anul 1945 şi un altul construit în 2007.

Legenda spune că Vlad al IV-lea Călugărul s-a tămăduit de o boală de stomac de care suferea bând din apa izvorului.

Această prezentare necesită JavaScript.

© Copyright:

Fotografiile publicate pe acest blog, cu exceptia celor preluate de pe alte siteuri, nu pot fi publicate fara acordul si/sau instiintarea realizatorilor OBIECTIV ORTODOX.  Fotografiile pot fi preluate numai pentru a fi utilizate in scopuri pozitive.  Fotografiile pot fi preluate cu o instiintare ulterioara a realizatorilor si cu specificarea sursei fotografiei, OBIECTIV ORTODOX.

Publicitate