Mănăstirea Dridu

Nota:  Pentru a vizualiza fotografiile in marime mai mare va recomandam sa folositi browserul Mozilla Firefox, sa dati click dreapta pe fotografii si apoi “View Image”.

Continuand 15 Km drumul care leaga Manastirile Caldarusani si Sitaru (Balamuci), dupa ce iesi din comuna Dridu, gasim pe partea dreapta a soselei Manastirea Acoperamantul Maicii Domnului – Dridu.

Cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, si cu purtarea de grija a Prea Sfintitului Episcop Nifon si a Prea Sfintitului Parinte Damaschin-Episcop al Sloboziei si Calarasilor, au inceput in anul 1993 lucrarile de inaltare a Sfintei Manastiri Acoperamantul Maicii Domnului- Dridu.

Biserica Manastirii Dridu are hramul Sf. Mc. Dumitrie Izvoratorul de mir.  Este o constructie din caramida ca carei pictura este realizata de bacauanul Dumitru Macovei.

pr. duhovnic Emilian Morosanu de la Man. Dridu, slujitor al altarului de peste 65 de ani. Acum în varstă de 89 de ani.

Troita la mormantul preotului Corneliu Chirucuta in amintirea ridicarii Bisericii de lemn. Parintele a coordonat totodata si lucrarile de constructie ale manastirii Dridu. A trecut la cele vesnice in 15.06.1995

Biserica de lemn si Clopotnita in constructie

contact : 0764167261 sau 0758704201

Adresa: Manastirea Acoperamantul Maicii Domnului, comuna Dridu, judetul Ialomita, cod postal: 927105

„Manastirea Dridu sau materializarea credintei

La numai 40 de kilometri de Bucuresti, pe locul numit „La Meterezei de pe dealul Busuioc, unde a fost candva cetatea domnitorului Matei Basarab, straluceste Manastirea Dridu, loc de rugaciune si oaza de liniste pentru pelerinii apasati de griji… Cand si-a pus in gand sa ridice o manastire, Maica Gabriela Maria Haraga nu avea niciun ban. Si daca oamenii au luat-o in ras, intreband-o daca are idee cat costa un astfel de proiect, ea a raspuns simplu: „Dumnezeu este puternic! Si daca El a creat cerul si pamantul cu ajutorul Cuvantului, ce inseamna o manastire pe langa acestea? Asa ca si-a pus in inima cuvintele „Doamne ajuta si a pornit la drum. Un drum anevoios, epuizant, plin de urcusuri si coborasuri. Spre uimirea celor care nu credeau c-o sa reuseasca, manastirea este acum o realitate. Maica Stareta Gabriela se declara fericita, caci firea ei vesela si optimismul ce o caracterizeaza aduc bucurie in vietile oamenilor.

Pustnicul de la Neamt

Era doar o fetita din comuna Letcani, judetul Iasi, cand prinsese gustul manastirilor. Intr-o zi, cineva i-a vorbit despre pustnicul de la Neamt care face minuni si… a pornit spre el. A constatat, cu surprindere, ca oamenii stateau la coada cate trei zile pana sa ajunga in fata omului Lui Dumnezeu. O apucase deznadejdea, dar nici nu voia sa se intoarca acasa invinsa. S-a strecurat in fata, pretextand ca are un mesaj din partea parintelui de la Sihastria. „Cand am intrat pe usa, parintele Paisie Olaru mi-a stiut gandul: Voiam sa scot hartia din buzunar pe care-mi scrisesem pacatele, dar sfintia sa m-a oprit. Culmea, cunostea continutul hartiei. Atunci mi-am zis: da’ ce fel de om e asta?!i. Intr-o prima faza i-a fost frica, dar, vazand cat de frumos vorbeste oamenilor si cata rabdare are cu fiecare, a simtit o admiratie nemarginia, ca o cascada ce nu mai poate fi oprita din curgerea ei. Apoi a vrut sa fie si ea ca parintele acela. Nici nu i se parea imposibil, ca doar tot om era si el. Poate ca daca ar posti si s-ar ruga pentru ceilalti, Dumnezeu i-ar da si ei astfel de daruri… Pe drumul de intoarcere, adolescenta a constatat ca nu mai este aceeasi si ca lucruri importante inainte acum nu mai aveau nicio valoare. Nici parintilor nu le-a trebuit mult pana sa-si dea seama ca fata lor se schimbase: „Atata lume se duce la manastirei, ziceau ei, „dar nu se schimba asa!i. Singurul raspuns pe care l-a putut da a fost ca sfantul de la Neamt vorbea ca Mantuitorul si ca pe ea o intereseaza lucrurile acelea grozav de mult.

Faptele cele mai importante ale vietii

Cand a inceput sa lucreze ca operator chimist in Iasi, timpul liber si-l petrecea facand turul manastirilor. Si nu pleca singura, gasea 3-4 persoane pe care le ruga sa o insoteasca. Le platea drumul si le oferea o masa din banii ei. Asa au ajuns la biserica multe persoane necajite, impovarate de necazuri si suferinte. In plus, Vietile Sfintilor si Biblia luasera locul romanelor de aventuri sau a petrecerilor in jurul casetofonului. Daca un preot nu avea vesminte sau fata de masa pentru altar, isi facea socotelile si, la salariu, le cumpara. Iar daca cineva incerca sa o dea exemplu pentru fapta ei, fugea. Isi gasea alta biserica pentru ca „lucrurile astea se fac din suflet, si omul nu trebuie sa fie farfara…i. Parintii nu-si explicau de ce fata lor nu pune un banut deoparte, dar nu stiau ca in inima ei, din ziua in care fusese la pustnicul de la Neamt, crescuse un copac al iubirii fata de oameni si Dumnezeu atat de mare ca atingea cerul. Inca mai era timp sa se gandeasca la viitorul ei, dar nu-i placea deloc ideea de a munci o viata intreaga si, dupa ce nu va mai fi, altii sa se bata pe ce a agonisit. Si daca viata omului pe pamant este atat de scurta precum spune Biblia, n-ar fi mai bine sa ridice o camaruta pe care sa o declare schit, un loc de folos pentru generatiile care vor urma?! Apoi, acele sfaturi pe care le da colegilor de serviciu ar trebui spuse multora. A observat ca oamenilor le place sa stea pe langa ea, chiar daca este atat de tanara. De ce?! Sa fie din pricina a ceea ce le spune? „Esti suparat? Lasa, te invat eu ceva si Dumnezeu o sa te ajute. Uite ce trebuie sa faci – am auzit ca, daca tii toate posturile, mergi la biserica, iei dimineata anafura, bei agheasma, te miruiesti cu Sfantul Mir si nu urasti pe nimeni, deja ai intrat in faptele cele mai importante ale vietiii. Culmea este ca cei care o ascultau veneau sa-i spuna ca problemele de sanatate ale celor dragi au disparut – copiii incep sa fie respectuosi cu parintii; sotii nu se mai cearta in casa si ca toate le merg din plin. Gabriela voia sa stie cum lucreaza Dumnezeu… Pustnicii si preotii cu care vorbea i-au spus un lucru ciudat – ca daca iti doresti un lucru Dumnezeu ti-l trimite. A vrut sa puna la incercare. Si s-a gandit: „vreau o haina, dar sa fie noua!i. La cateva zile, se afla intr-o statie de tramvai. O doamna se apropie de ea si o intreaba daca ar primi o haina, milostenie pentru mama care-i murise…

Cu desaga de icoane in spinare

Viata in manastire o atragea ca un magnet. In suflet ii ardea dorul de a trai intr-un astfel de loc, dar nu stia daca firea ei vesela si glumeata ar fi potrivita. Apoi si-a ascultat inima, care-i vorbea despre sacrificiul Mantuitorului si despre chemarea Lui. Nu i-a fost greu sa ia o hotarare. Prin urmare, a plecat la o manastire din Arges pentru o luna… doua… pana s-au facut doi ani. Isi petrecea timpul rugandu-se, lucrand cu celelalte maicute sau pictand peisaje si icoane pe sticla. Inca zece ani a trait intr-o manastire de pe Valea Oltului. Intr-o zi insa, a realizat ca ceea ce facuse era insuficient. S-a gandit si… ideea nu a intarziat sa apara – putea sa-si vanda icoanele pe care le pictase si, cu banii primiti, sa infiinteze o manastire. A strabatut Moldova si Ardealul cu icoanele in spate, unii radeau spunandu-i – draga, cand o sa ridici asezamantul, sa vii la mine sa-ti dau cheresteaua… sa vii sa-ti dau cutare lucru… Intr-un final, a gasit locul potrivit cu exigentele ei de pictorita, un loc cu dealuri, ape si padure, undeva pe raza comunei Dridu. Locul era plin de gropi pentru ca aici fusese un sit arheologic. Dar nu s-a speriat. Peisajul merita toate eforturile: „Cand m-am urcat pe dealul acela, am vazut tot ce doream eu. In plus, ciulinii inalti cat un stat de om erau fantastici!

Au ramas multe de facut…

Pe 30 august 1991 primeste binecuvantarea Patriarhului Teoctist de a ridica asezamantul. Temelia chiliilor a fost pusa in 1992, iar in urmatorii ani a fost ridicata si o bisericuta de lemn, care acum este paraclis. Maica Gabriela recunoaste ca nu i-a fost usor. Acum i se pare ca n-a fost ea cea care a adus la viata acest loc. Isi aminteste cum aducea materilalele tocmai din Moldova si Ardeal, fratele ei trebuia sa le pazeasca si o alta maicuta pregatea mancare pentru muncitori. Pe atunci, slujbele aveau loc intr-un bordei… Doua luni s-a lucrat numai la nivelarea pamantului, dar incet, incet, locul prindea viata. In 1997 a fost ridicata biserica, ai carei ctitori sunt sotii Ilinescu Dumitru si Steluta, iar sfintirea a avut loc in anul 2002. Pictura a fost executata de pictorul Dumitru Macovei din Bacau. Lacasul are trei hramuri: Acoperamantul Maicii Domnului, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Sfantul Dumitru, Izvoratorul de mir. Maicutele de aici picteaza pe lemn, sticla si panza, confectioneaza metanii si se ocupa de croitorie. Duhovnicul manastirii este preotul Emilian Morosanu din judetul Neamt. Acum locul pare rupt dintr-o poveste. Alei de brazi, tufe de trandafiri, banci pentru odihna calatorului, livada… un loc paradisiac, unde credinciosul poate medita la cele sfinte. Mica cetate este inconjurata de padure, raurile Ialomita si Prahova si multe dealuri, asa cum aceasta fiinta, in mintea careia s-a nascut ideea, a dorit. Mai sunt multe de facut la Dridu – de finisat staretia, de ridicat o clopotnita… Pentru cei care doresc sa ajute manastirea a fost deschis un cont la BRD, Agentia Carol, Bucuresti: RO13BRDE-441SV29912244410, Cod fiscal: 13267027. Adresa: Manastirea Acoperamantul Maicii Domnului, comuna Dridu, judetul Ialomita, cod postal: 927105.

Telefon 0764167261 sau 0758704201

Articol scris de Georgeta Istrate

SURSA: http://www.revistafelicia.ro/

La Metereze, locul unde Dumnezeu umple golul din noi

Dridu, mănăstirea ca o torţă de argint

Locul hărăzit împământenirii unui lăcaş de rugăciune stă doar în puterea lui Dumnezeu. Omul doar împlineşte vrerea Lui. Şi, de fiecare dată, locul respectiv poartă în sine o mărturisire de credinţă pe care nici timpul, nici vremurile nu o pot şterge.

Este şi cazul Mănăstirii Dridu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, care s-a înălţat în lutul din care s-a plămădit, deodată cu aşezările oamenilor şi credinţa în Dumnezeu, fapt dovedit şi de numele unor cătune din zonă. Şi tot Cel ce dă viaţă totului a hărăzit-o pe maica Gabriela Haraga să vină aici, să scoată, cu jertfă, din uitare locul şi să ridice pe el mănăstire, spre veşnică mărturisire a puterii Lui.

Drumuri rumenite de soare şi ploi brăzdează întinsul ca nişte galerii de cârtiţe. O linişte de clisă se întinde peste câmpuri, atât de vâscoasă, încât bâzâitul unui bondar răsună în timpane, sacadat ca zbârnâitul unui motor de buldozer.

Câteva sate se preling de-a lungul văii mâloase a Ialomiţei. Şi peste toate s-a aşezat o lumină galben-verzuie, în care se reflectă, ca într-o oglindă, ruperea verde de codri, lanurile, brusturii, boziile, zarzării şi corcoduşii. Tufe de măceşi şi maci înfloriţi „stropesc” din loc în loc cu roz şi roşu sângeriu câmpia.

Şi-n această nemărginire verde, biserica Mănăstirii Dridu, de pe dealul Busuioc, de „La Metereze”, pare a se fi înfipt cu turlele în cer, dând strălucire împrejurului, ca o torţă de argint.

Credinţă şi continuitate în hotarul unei armonii

Urc drumul în pantă spre mănăstire, minunându-mă câtă ordine şi lumină a născut pământul în acest loc, câtă pace a scuturat cerul peste dealul acesta şi cât de bine se simte natura însăşi aici şi pelerinul ajuns în hotarul acestei armonii.

Dridu, satul de la poalele mănăstirii, cu cătunele sale Dridu-Movilă, Sărindarul de Jos, Sărindarul de Sus, toate amintesc prin numele lor de mirifica vatră pustnicească de odinioară. Dar aici, urmele de locuire (aşezare din epoca bronzului – mil. III î.Hr.) urcă în timpuri până spre începuturi, iar numele satului, datorită acestor urme şi a altora de după ele, a devenit emblema unei vechi culturi româneşti: „Cultura Dridu”.

Localitatea este menţionată în documente încă din secolul al XV-lea. La începutul secolului al XVI-lea, satul Dridu devine mănăstiresc, fiind dăruit de Radu cel Mare (1495-1508) Mănăstirii Dealu, iar în 1533 Radu de la Afumaţi poartă o bătălie sângeroasă cu turcii pe câmpia de aici. Pe vremuri, pe aceste locuri a existat şi o cetate a domnitorului Matei Basarab.

Exact aici, în ţărâna acestui loc atât de încărcat de istorie, prin binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist şi a purtării de grijă a vrednicului de pomenire episcop Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor, s-a început construcţia aşezământului. La 14 septembrie 1992, Înalt Preasfinţitul Nifon a pus piatra de temelie a actualei mănăstiri. Dar începutul aşezământului fusese zidit cu mult timp înainte în inima maicii Gabriela Haraga, care avea să devină prima lui călugăriţă.

Smerită, dar bucuroasă de vizită, maica stareţă Gabriela m-a purtat mai întâi în biserică, unde, după închinare, mi-a dezvăluit, cu reţinere, multele etape şi încercări care au marcat această lucrare.

Jertfa începutului şi împlinirile ce au urmat

Intrată în monahism din 1981, ucenicind apoi în mănăstirile Nămăieşti, din Argeş, şi Slatina, din Olt, dar permanent cu cuvântul ziditor al părintelui Paisie Olaru din ţinutul Neamţului, duhovnicul său, pe care îl purta în inimă, maica Gabriela a străbătut Moldova şi Ardealul, cu icoanele pe care le picta în spate, ca să strângă bănuţ cu bănuţ pentru mănăstirea pe care visa să o ridice. Şi când Domnul a hotărât că a sosit vremea, i-a îndreptat paşii spre necunoscuta câmpie a Ialomiţei, căci aici urma a se împlini vrerea Lui.

„Când am urcat acest deal, unde au fost aruncate gunoaiele satului, am ştiut că aici se va ridica mănăstirea. Îmi şi imaginam cum vor arăta chiliile şi biserica, în acest loc unde se întâlnesc râurile Ialomiţa şi Prahova.

Fusesem suficient de pregătită „în lume”, cum mă sfătuise duhovnicul meu, pentru a începe lucrarea, pentru a rezista până la sfârşit, în aşa fel încât timpul să nu pună nici stavilă asupra mea.

Aici, totul era pustiu, iar oamenii din jur erau pustiiţi pe dinăuntru.

Am locuit mai întâi în nişte gropi rămase în urma săpăturilor arheologice de pe acest deal. Am dormit pe paie şi scânduri, iar pravila o împlineam într-un bordei. Patru-cinci ani am stat la lumânare şi am muncit cot la cot cu meşterii. Ne-am mutat apoi într-o baracă cu celofan în loc de geamuri, şi în cele din urmă în chilii” îşi aminteşte maica stareţă. Ceea ce trece cu vederea, dar o spun cei care cunosc începuturile mănăstirii, este faptul că a purces la drum cu o soră şi un frate de sânge, care au devenit şi ei monahi, că mare ajutor a primit de la familie şi de la mulţi credincioşi din Moldova.

„Încet-încet, văzând că se ridică mănăstirea, oamenii din jur au început să vină la slujbe. Am încercat să facem pomeni în fiecare sâmbătă, de fiecare mare praznic, să le oferim icoane şi aşa ne-am împrietenit şi i-am adus pe oameni în biserică”, mai spune maica Gabriela.

Sfântul lăcaş a fost ridicat în patru ani, cu sprijinul principalilor ctitori, Dumitru şi Steluţa Irinescu, pe care maica i-a cunoscut întâmplător la Bucureşti, şi al altor oameni de bine. Şi tot această familie l-a adus şi pe pictorul Dumitru Macovei, iar Dumitru Gârea a făcut stranele. Aşa a înţeles maica stareţă că aici „se cerea Sfântul Dimitrie”, hram care se adăuga celorlalte două: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Acoperământul Maicii Domnului”. Biserica a fost sfinţită în 2002.

Sub harul unei tonice şi odihnitoare lucrări

La început, la Dridu au fost 16 surori. Astăzi sunt în mănăstire 12 monahii, multe din ele bătrâne, toate sub ascultarea maicii stareţe şi a duhovnicului Emilian Moroşanu.

Pictura, de o frumuseţe cerească, o combinaţie unică între frescă şi tempera, amintind de stilul brâncovenesc, transcende în prezent evlavia, sfinţenia şi smerenia oamenilor de altădată şi a vremurilor lor, emoţionându-te tonic, odihnitor. Moaştele Sfinţilor Sava, Ignatie, Tiron, ale Sfântului Apostol Andronic, apoi cele ale Sfântului Acachie şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului întregesc ca o aureolă harică statutul de loc sfânt ales de Dumnezeu.

Maicile se gospodăresc singure, lucrează în grădină, la păsări, la animale, în livadă, în atelierele de pictură şi sculptură, confecţionează metanii, fac croitorie şi se roagă, dăruind cu bucurie celor ce le calcă pragul din toate aceste roade.

„Am dorit să facem ceva pentru lume, pentru cei din jurul nostru, pentru aproapele nostru, căci aşa simţim că am umplut golul din noi”, îmi mărturiseşte maica stareţă Gabriela. Iar maica schimnică Taisia îmi spune că se roagă „cât poate ea la Domnul, ca să fim mai buni, să învăţăm să iertăm pe cei care greşesc şi să facem numai fapte bune”.

Am plecat de la Dridu cu sentimentul unei împliniri. Şi nu ştiu dacă acest sentiment era al meu. Dar, cu siguranţă, împlinire se numeşte această mănăstire şi lucrarea maicilor care se nevoiesc între zidurile ei.

articol scris de Dumitru Manolache

sursa: http://ziarullumina.ro/reportaj/dridu-manastirea-ca-o-torta-de-argint

Publicitate