Mănăstirea Cernica

Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documetar din anul 1608, din timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui Mihnea Vodă. Documentul consemnează: “Am cumpărat satu Floreştii după Colentina de la Nedelcu şi Stroe, feciorii lui Radu Captaru şi am zidit o monastire la leatu 1608 cu hramul Sfântului Ierarh şi făcătorul de minuni Nicolae de la Mira Lichiei în capul moşiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov lângă Floreştii din mijloc ce se vecinesc cu Şerban Vodă”. Ctitorul a înzestrat lăcaşul pentru a asigura “hrană părinţilor ce vor petrece într-însa cu viaţă de obşte fără să fie supuşi cuiva”, specificând ca nimeni “din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ci să fie stareţ din acei părinţi ce vor petrece cu viaţă de obşte spre pomenirea mea, a soţiei mele şi a neamului meu, în veacul de acum şi cel ce va să fie”.

În “Istoria Sfintei Monastiri Cernica” monahul Casian Cernicanul – primul istoriograf al mănăstirii – menţionează că după o perioadă “nu se ştie bine cum s-au pustiit pentru că tradiţiile tac şi nu vorbesc desluşit, fără numai dupe istorisirea bătrânilor şi dupe oarecare semne. Se zice că a fost o ciumă foarte mare şi care se crede că este adevărat, pentru că se pustiise locurile acestea …, părinţii dintr-însa unii murise, iar alţii fugise la munte ca să-şi scape viaţa”. Ultimii supravieţuitori, “insuflaţi de Duhul Sfânt au prescris toate hrisoavele ale tuturor moşiilor fericitului Ctitor care acestea sînt: Floreştii dupe Colentina, Floreştii din mijloc, Popeştii; Aninişul, Clincenii, Măgura, Predealu, Cureştii, Săratu, Vălenii, Berivoieştii, Lăcureştii, alţi Lăcureşti, Obileşti, Sgâriata, Limoteşti şi alte mai multe”. Hrisoavele în original au fost duse la Mitropolie, iar copiile au fost zidite într-un tavan. Ulterior aceste documente au fost găsite şi cercetate. Sfântul Lăcaş a rămas nelocuit mai bine de 70 de ani, devenind pustiu deoarece “crescuse pădurea şi hiarele se înmulţise de nu putea nimeni să locuiască pe aici; că satele se pustiiseră şi nu se găsea nici un om de pe acea vreme ca să spuie ce a fost pe aici. … Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări! se încuibaseră broaştele ţestoase şi în Biserică unde săvârşea Sfintele Rugăciuni, locuiau şerpii şi şopârlele, dupe cum istoria ne arată”.

Mănăstirea Stelea (Târgovişte)

În valorosul tezaur cultural-istoric şi artistic al Târgoviştei, Sfânta Mănăstire Stelea se înscrie ca o prezenţă semnificativă, a cărei importanţă depăşeşte limitele vechii capitale a Ţării Româneşti.
Ansamblul arhitectural al Mănăstirii Stelea reprezintă o zonă cu profunde implicaţii în evoluţia urbanistică a oraşului medieval, cu construcţii ridicate pe parcursul mai multor veacuri, ultima – considerată cronologic – fiind ctitoria lui Vasile Lupu din 1645.

Mănăstirea Suzana

Manastirea Suzana datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea fiind întemeaită de o ardeleancă din Săcele, judeţul Braşov, pe nume Stanca Arsicu. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de mocani, la vîrsta cuvenită se căsătoreşte dar rămâne văduvă în foarte scurt timp. Într-o zi, Stanca Arsicu împreună cu servitoarele şi cu cărăuşii ce o însoţeau, după ce au trecut pasul Bratocea, lăsând în urmă muntele Ciucaş şi Cheia Munţilor îndrepându-se spre Vălenii de Munte, din pronia divină ajung  într-o poiană deosebit de frumoasă şi luminoasă ddin mijlocul codrului, poiana Schitul Cornul Caprii.

Schitul Cornul Caprii, distrus de către turci, fusese metoc al Mănăstirii Sinaia care avea câteva ochiuri de fâneaţa pe valea Teleajenului. După distrugerea schitului Mănăstirea Sinaia nu l-a mai putut reconstrui rămănând astfel ruină.

Stanca Arsicu poposeşte astfel pe Valea Stancei, în poiana schitului unde, conform tradiţiei are „o vedenie dumnezeiască: descoperă o lumină cerească iar o mireasmă plăcută îmbălsămase aerul cu un miros neasemănat de frumos.”  Pe drumul de întoarcere se opreşte la mănăstirea Sinaia unde destăinuieşte totul părintelui Stareţ Nifon Ieromonahul (1737-1773) de la care află că „acolo fusese o mănăstire de călugăriţe care au trăit în acel loc în pustnicie” doar că „mănăstirea s-a dărâmat iar călugăriţele, unele alungate iar altele chiar omorâte de armatele unor hoarde barbare care au intrat în ţară pe acel drum, pentru a prăda şi robi poporul român.”

Stanca Arsicu este călugărită la mănăstirea Sinaia unde primeşte numele de Suzana. Monahia Suzana îşi vinde toate casele şi proprietăţile de la Săcele şi împreună cu alte doritoare de viaţă monahală încep reconstruirea schitului care se va numi după numele fondatoarei sale.

Prima biserică a mănăstirii cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost construită cu bârne de lemn în preajma anului 1740 şi a durat 100 de ani.

În anul 1840 este construită a doua biserică a mănăstirii, o biserică din piatră mult mai spaţioasă dar care nu dăinuie decât 40 de ani, până în anul 1880.

Între anii 1880-1882, cu sprijinul Regelui Carol şi al Guvernului de atunci care au contribuit financiar şi cu ajutorul altor ctitori şi făcători de bine s-a construit biserica ce dăinuieşte şi astăzi. Această biserică este în forma de cruce, arhitectura este tipic muntenească cu pridvorul închis, exteriorul nu prezintă motive ornamentale sau decoraţii.

Pictura în culori pe bază de ulei, a fost realizată în anul 1882 de unul din ucenicii lui Tăttărăscu şi anume Petre Nicolau. Aceasta a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătorul.

În anul 1911 a fost construit paraclisul cu hramul Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, care a durat până în anul 1971 când a fost distrus de un incendiu. Acesta a fost reconstruit (1971-1974) cu sprijinul Părintelui Patriarh Justinian Marina care l-a şi sfinţit în ziua de 7 decembrie 1974.

În prezent, mănăstirea are organizare idioritmică, slujbele sunt săvârşite zilnic şi vieţuitesc un număr de 50 de monahii.

Adresa: Mănăstirea Suzana, sat Măneciu – Prahova ( Situata pe valea Teleajenului, la 40 de kilometri de Valenii de Munte – 14 km de Maneciu)

Schitul Pătrunsa

Schitul este situat în comuna Bărbăteşti, judeţul Vâlcea, la 7 km depărtare de sat şi are hramul „Cuvioasa Paraschiva”, de la numele mamei episcopului Climent.

Acest schit a fost construit în 1740 de către Episcopul Climent al Râmnicului în amintirea faptului că aici a fost născut de mama sa Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, fugară peste munte de frica unei invazii turceşti, adăpostindu-se la poalele muntelui Buila, în locul numit astăzi Pătrunsa.

Schitul este distrus în urma căderii unei stânci, fiind refăcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru şi postelnicul Ion Bărbătescu, probabil urmaşi ai episcopului Climent.

În anul 1895, schitul a fost iarăşi părăsit şi lăsat fără slujitori, dar a fost readus la viaţă între anii 1934-1935 şi resfinţit în ziua de 23 august 1936, prin truda ieromonahului Veniamin Grigorescu. Actuala construcţie datează din sec. XIX iar pictura în stil Brâncovenesc cu influenţe populare (vezi Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe pictat deasupra intrării la pridvorul exterior).

Biserica a suferit modificări în 1963 şi 1977 când a fost construită casa stareţului Veniamin Grigorescu (1935-1975) şi Paul Niculescu 1975-1990, atunci fiind închis pridvorul şi biserica acoperită cu tablă.

Schitul se păstrează astăzi în stare bună şi este declarat monument istoric.

Hram: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Stareţ:Varsanufie Gherghel

Adresă: com. Bărbăteşti, Valcea, Romania

text: arhiram.ro

fotografii: Obiectiv Ortodox