Mănăstirea Bucium (Pacea Lumii)

La poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea satului Bucium din judeţul Braşov, în inima ţării se înalţă şi desăvârşeşete prin dragostea şi eforturile credincioşilor un bastion al credinţei Neamului Ortodox Român, o cetate pentru pacea tuturor.

Mănăstirea sfintelor şi ortodoxe româneşti tradiţii, lăcaşul de cult este osândit flăcărilor în 1761 când monahi, parte ai locului, parte căutând adăpost în faţa vitregiei vremurilor, ard odată cu vechea biserică.

În 1928, Regina Maria purcede împlinirii unui îndrăzneţ şi amplu proiect, menit să edifice pe locul vechii Mănăstiri Bucium, Mănăstirea „Întregiria Neamului”, însă timpurile interbelice îi răpesc sorţii de izbândă.

Pronia Cerească se face auzită în 1953, când rugămintea credinciosului „Moş Ilie”, însoţit de tânăra familie Şandru, aduce binecuvântarea şi aprobarea de construcţie a bisericii de la Bucium, iscălită cu dragostea şi harul Înalt Prea Sfinţiei Sale, Mitropolitul Bălan.

Parintele Andrei Bobocea (nascut pe 27.nov.1921 la Ivesti -Galati – decedat la Manastirea Bucium-Brasov in 23 mai 1992), a facut parte din obstea de la manastirea Sambata de Sus intre anii 1950-1955 in calitate de calugar. Acolo l-a cunoscut pe Mos Ilie Burla, care s- a refugiat din Bucovina in anul 1945 in partile Fagarasului, avand dese intalniri pe parcursul mai multor ani. Mos Ilie a decedat in anul 1985. In anul 1950-1951 Elisabeta Sandru, refugiata tot din Bucovina, vine la Manastirea Sambata de Sus la slujbele care se faceau si il cunoaste si pe Mos Ilie Burla, ca si alti credinciosi care mergeau la manastire. Familia Sandru va tine legatura cu Andrei Bobocea prin scrisori si prin vizite in Ardeal. Dupa Revolutie in martie 1990, Famila Sandru il cheama pe pr. Andrei Bobocea de acasa de la Ivesti- Galati, la Sercaita ca sa se apuce deconstructia acestei Manastiri “PACEA LUMII”, Cu Hramul “Schimbarea la Fata”.Pr.Andrei Bobocea veteran de razboi din ambele campanii a Celui de al Doilea Razboi Mondial a decedat in mai 1992,ne mai avand ocazia sa -si vada visul cu ochii. Mos Ilie Burla a fost cel care a dorit ca parintele Andrei Bobocea sa vina si sa participe la ridicarea acestei manastiri . Exista la manastire un monument funerar ridicat de catre familia parintelui, amplasat chiar in dreapta intrarii principale.

De astă dată însă, opresiunea regimului se resfrânge nefast, îngrădind drumul spre zidire. Trebuind „cupreţul vieţii” să ridice mănăstirea, familia Şandru vede strădania de jumătate de veac împlinindu-se în 1990, când I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului apreciază şi aprobă iniţiativa întru zidirea Mănăstirii Bucium, iar apoi, la 6 august 1995 se sfinţeşte Biserica între timp înălţată. Truda şi rugăciunea obştii, sub binecuvântarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, încununată de dragostea credincioşilor şi eforturile „Doamnei de la Mănăstire” au continuat cărămidă după cărămidă, înălţarea şi îngrijirea întreg ansamblului mănăstiresc.

Biruind Bucium peste zbucium, în vara lui 2009, sub harică şi binecuvântată dăruire, părintele arhimandrit Visarion Joantă, Exarh al mănăstirilor aşează cunună duhovniciei Mănăstirii în dragostea şi înţelepciunea protosinghelului Ieronim Tămaş, iar apoi, din încredinţarea Înalt Prea Sfinţitei Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitrolopit al Ardealului şi arhiepiscop al Sibiului, Prea Sfinţia Sa Andrei Făgărăşeanu îl numeşte stareţ pe ieromonahul Cleopa Negru la începutul lui 2010.

Pictura în mozaic a faţadei bisericii, realizarea unui ansamblu de porţi sculptate la intrarea în curtea mănăstirii, monumentul „Cruce a celor fără de cruce” în cimitirul mănăstirii, sunt doar parte din proiectele în curs de desfăşurare.

Nevoile permanente ale acestui edificiu al Păcii trec parcă mai uşor, iar nădejdea izbândei rămâne vie în truda spre zidire, în glasul rugăciunii obştii, în frumuseţea şi liniştea acestui colţ de rai.

Şi neclintiţi în imn de slavă, părintele stareţ Cleopa, părintele duhovnic Ieronim, întreaga obşte, sub binecuvântarea şi harica îndrumare a ierarhilor Bisericii noastre îşi înalţă ruga, făcând ca Sfânta Slujbă să răsune neîncetat, după rânduiala sfintei noastre Biserici.

CONTACT:

telefon: 0722418312

Manastirea Bucium, sat Bucium, jud Brasov, 507201
CUI 15619103, BCR Fagaras IBAN: RO06RNCB00556966750001

http://www.bucium.ro/

Pământul sfânt de la Mănăstirea Bucium

“O forta nevazuta o ferea”

O poiana cu nimic deosebit la prima vedere, o biserica construita undeva in partea stinga, chiliile calugarilor si anexele, puse oarecum haotic. Nimic deosebit, nimic special care sa arate ca locul este unul dintre cele mai incarcate de spiritualitate de pe teritoriul României. Pentru ca pamantul de aici, de la Bucium, in Fagaras, este plin de martiri si de moaste.

Nimeni nu stie cat de departe, in timp, se intinde existenta mistica a locului. In vremurile demult apuse aici exista un templu dacic. Arheologii au descoperit aici o serie de oseminte care aveau o vechime de peste 2000 de ani precum si numeroase vase de cult. Oamenii spun chiar ca altarul a fost construit pe locul vechiului altar pagan, in urma unei viziuni pe care a avut-o cel care a initiat proiectul de constructie a manastirii.

“I s-a aratat intr-o noapte vechiul templu dacic, cu turlele sale si cu altarul sau, semanind foarte mult cu primele biserici crestine. Si i s-au aratat si stravechii sacerdoti imbracati in vestminte de canepa, indeplinindu-si ritualurile lor pagane”, ne spune unul dintre calugari. Si tot de la el aveam sa aflam si marea taina a manastirii, cea care o face pe aceasta deosebita intre toate.

“Aici, in poiana, exista un drum direct catre Dumnezeu. Unii reusesc sa-l vada. Nu va ginditi ca e un drum pe care se poate pasi. Nimic asemanator. Este un drum de lumina care coboara din ceruri, ajunge in poiana, se continua sub pamant cale de mai multi metri si apoi face un cot frumos si se opreste. Pe acel drum de lumina ajung rugaciunile direct la Dumnezeu. Cel care gaseste drumul de lumina este vindecat de orice boala”, ne spune calugarul.

Si tot de la el aflam cum s-a manifestat puterea locului in vremea ocupatiei austriece cand, din porunca Mariei Tereza, tunurile cotropitorilor au daramat aproape toate bisericile românesti, incercand sa distruga credinta acestui neam. Cand au venit la Bucium soldatii, calugarii s-au inchis in vechea bisericuta de lemn, sperind ca soldatii nu se vor incumeta sa distruga salasul bisericesc. Dar generalul austriac a ordonat ca tunurile sa rada biserica din temelii cu calugari cu tot.

“Si au tras nemtii cu toate tunurile, dar nici o ghiulea nu a lovit biserica, de parca o forta nevazuta o ferea. Umilit, generalul austriac a dat ordin ca biserica sa fie arsa din temelii. Si ceea ce nu au facut nici macar paganii, au facut crestinii. Dar jertfa calugarilor nu a fost in zadar. In timp ce focul mistuia lemnul, oastea austriaca a fost martora unor evenimente incredibile. De pretutindeni au inceput sa se auda cantari solemne, de parca cete de ingeri coborasera pe pamant ca sa ii apere pe calugari. Dupa ce focul s-a stins nu s-au descoperit nici un fel de oseminte, iar asta i-a speriat pe soldati. De teama unei revolte a acestora, comandantii armatei au preferat sa plece de acolo. Nu inainte de a-i taia capul ultimului staret, pentru ca refuzase sa le arate unde ascunsese odoarele manastirii.

“Vedeti fantana aceea?” ne intreaba calugarul. “Acolo a fost aruncat capul staretului, iar trupul i-a fost aruncat de pe stinci. Iar apa aceea are puteri miraculoase, tamaduitoare”, incheie calugarul.

Dumnezeu i-a mai dat o sansa   

La Bucium nu se mananca carne. De nici un fel si fara nici o exceptie. Toti postesc si se roaga aproape neincetat: utrenie, liturghie, maslu, parastase pentru morti, vecernie sau miezonoptica. Toate se spun, toate se tin la orele fixate, iar calugarii nu au decat patru ore de odihna. Pentru ca, spun ei, diavolul nu are niciodata hodina si ii ispiteste necontenit pe oameni.

Marian Bocioaca este unul dintre cei care-si datoreaza vindecarea rugaciunilor celor de aici. In urma cu 10 ani si-a pierdut sotia, la nastere. I-a ramas o fetita nemaipomenita pe care a crescut-o cum a crezut el mai bine. In urma cu doi ani, micuta a murit. “In momentele acelea am simtit cum ceva s-a rupt in mine. Imi doream sa mor, sa se deschida pamantul inaintea mea si sa ma inghita. Nu mai puteam sa dorm ziua sau noaptea, pentru ca aveam mereu in fata ochilor privirea micutei mele, Otilia care ma intreba cu glasul stins: <Tati, eu o sa mor? O sa ajung la mami acolo, in cer? O sa ma doara, tati? Mie nu mi-e frica…>. O priveam si plingeam si incercam sa o imbarbatez. Apoi, cand am pierdut-o, m-am pierdut si pe mine insumi. Am incercat de citeva ori sa ma sinucid, dar se vede treaba ca Dumnezeu hotarise ca inca nu-mi sosise ceasul. Dar nici om nu mai eram. Auzeam mereu tot felul de glasuri ciudate si tropaituri in urma mea. Si cand auzeam acele tropaituri simteam cum cineva nevazut ma izbeste cu putere peste tot. Fiecare lovitura ma durea cumplit iar in citeva minute in locul respectiv aparea o umflatura sau o vanataie mare”.

Cei din preajma sa au fost convinsi ca barbatul innebunise si isi facea singur rau si l-au internat de citeva ori la psihiatrie. In cele din urma o sora de-a mamei sale l-a dus la manastire, la Bucium. Numai ce i-a citit preotul o rugaciune si barbatul a lesinat pe loc. Cand si-a revenit era legat si in jurul sau era o multime de oameni. Nu intelegea ce se intampla, dar oamenii i-au explicat ca preotul scosese diavolul din el. De atunci nu a mai auzit nici tropaiturile si nu a mai simtit nici loviturile. Iar psihicul sau a inceput sa se vindece, ranile vechi si dureroase au inceput sa se inchida.

“Am inteles ca Dumnezeu mi-a dat inca o sansa sa fac ceva cu viata mea”, a incheiat domnul Bocioaca.

Credinta adevarata sau psihoza in masa?!

Oamenii din zona spun ca inca o minune se petrece in poienita de la Bucium. Din cand in cand, un preot straniu tine maslul in aer liber. Sunt multi cei care l-au vazut si care au participat la slujbele sale, dar nimeni nu poate spune cine este si nici ce este. Spun doar ca are o statura herculaneana si ca seamana mai mult a luptator decat a preot sau calugar. Parul sau de un rosu aprins este revarsat peste umeri. Cat timp tine slujba fata sa are o stralucire ca a aurului rosu iar ochii sai patrunzatori par ca ar privi dincolo de aceasta lume.

Ioana Moise l-a vazut si care spune ca s-a vindecat de epilepsie dupa ce preotul a atins-o. “Eram impreuna cu alte femei si ne gandeam unde am putea inopta. Inca nu se inserase iar soarele lumina poienita intr-un fel straniu. La un moment dat s-au auzit asa, ca niste batai de clopote care veneau de departe. Si pe masura ce bateau, se auzeau tot mai aproape de noi. Dintr-o data l-am vazut pe parinte in mijlocul poienitei, incepand slujba. In loc de altar folosea un trunchi de copac taiat. Ne-am dus mai aproape ca sa ascultam slujba. Nu s-a oprit ci numai ne-a privit cu ochii lui albastri de ne-au trecut fiori pe sira spinarii. Avea asa, niste ochi patrunzatori de te strapungeau in adancul sufletului. Cred ca citea in sufletele oamenilor, altfel nu se poate”.

Dar ceea ce le-a impresionat cel mai mult pe femei a fost modul in care parea ca ochii isi schimba culoarea pe durata slujbei. “A avut pe rand ochii albastri, apoi caprui, apoi negri, iar la sfarsitul slujbei, cand a dat binecuvintarea, ochii sai erau verzi”, sustine doamna Moise. Doamna Laura Petrescu, psiholog, sustine ca astfel de fenomene bizare se petrec destul de des in locurile incarcate de misticism. E un fel de psihoza in masa. Puterea credintei interioare creeaza aceste stari si ii face pe unii si pe altii sa fie convinsi ca totul a fost real. Si intr-un fel chiar asa si este, numai ca e vorba de realitatea interioara, simtita si traita doar de ei. Creierul este o mare necunoscuta, chiar si pentru noi. Exista zone care nu stim cu exactitate ce fenomene guverneaza si care sunt efectele activarii, constiente sau inconstiente, a acelor zone. Ceea ce spuneti ca se petrece in acea zona este, desigur, efectul acestor manifestari stranii ale creierului uman.

“Pamantul pe care-l calci este pamant sfant”

Oamenii dau cu usurinta bani pentru nevoile manastirii. Unii dintre ei se roaga pentru vindecarea de diverse boli, trupesti sau sufletesti. Altii s-au vindecat miraculos si isi arata recunostinta prin daniile pe care le fac, in bani sau in produse sau, nu in ultima instanta, in munca pentru care nu cer nici un fel de rasplata. Este cazul domnului P. T. care in urma cu circa patru ani suferea de cancer la colon. Doctorii nu-i mai dadusera decit 1 sau cel mult doua luni, iar familia era disperata. L-au adus la manastire iar minunea nu a intirziat sa se infaptuiasca.

“In fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, ma plimbam cu picioarele goale prin iarba. Si ma credeti sau nu, aveam impresia ca din pamant imi patrund, prin talpi, mii de mici socuri electrice. Simteam asa ca niste furnicaturi care urcau pe ambele picioare si se opreau la jumatatea trunchiului. Aveam impresia ca fierb in interior, simteam cum parca matele se rasuceau si se intindeau si pocneau. Totul dura in jur de 10 minute si-n tot acest timp simteam un miros placut, ca de smirna”.

Zile intregi nu a avut curajul sa intrebe ce se intampla cu el si ce este mirosul pe care-l simte dimineata. Se plimba de jur imprejurul manastirii incercand sa identifice straniul miros. Intr-o zi, pe cand isi facea plimbarea obisnuita s-a auzit strigat de o femeie. Cand s-a intors a vazut o calugarita micuta de inaltime. “Ceea ce m-a impresionat a fost fericirea care ii radia pe fata, seninatatea pe care o avea in ochi. Ma uitam la ea si vorbele imi curgeau singure pe buze, de parca nu eu as fi vorbit ci altcineva. Ii explicam ca incerc sa ma vindec si ca as dori mult sa stiu ce este acel miros atit de placut pe care-l simt in fiecare dimineata. M-a privit cu intelegere si a spus: <E miros de moaste. Pamantul pe care-l calci este pamint sfant si cei de sub pamint se straduiesc sa te vindece>. Atat a spus. Eu am plecat dar, dupa ce am facut cativa pasi m-am intors sa o mai intreb ceva, dar a fost imposibil: calugarita disparuse, pur si simplu, ca si cand n-ar fi fost vreodata. I-am vorbit parintelui de vedenia pe care o avusesem dar a zambit catre mine si mi-a spus ca intr-adevar, locul pe care este ridicata manastirea este loc sfant si cunoscut ca atare de mii de ani”.

Dupa trei saptamini de stat la manastire, domnul P.T. s-a vindecat complet. “Mi-am dat seama de asta in dimineata in care, iesind la plimbare, nu am mai simtit nici furnicaturile si nici mirosul. Nu pot sa va spun cum anume am stiut ca sunt vindecat. Era o senzatie stranie pe care o simteam in mine. De parca un eu launtric mi-ar fi spus ca pericolul a trecut. “Si intr-adevar, asa a fost. Intors la Bucuresti pentru a-si face analizele, domnul P. T. a descoperit ca boala disparuse fara urma. Doctorii au ridicat din umeri si i-au spus ca se mai intampla, dar nu au reusit sa-i dea o explicatie logica pentru ceea ce se petrecuse cu el.

“Ceva este acolo, in adincuri”

Multi sunt cei care au incercat sa deslujeasca ce este in spatele miracolelor de la Bucium. Unii au incercat sa arate ca locul este plin de sfintenie si are o incarcatura spirituala deosebita. Este cazul domnului Ivan Georgescu, radiestezist, care a masurat campurile de forta din preajma manastirii. Nu este de felul sau o persoana prea vorbareata, dar ne vorbeste cu respect de ceea ce a gasit in Fagaras.

“Am incercat sa fac o harta a liniilor de forta si sa identific fiecare cimp in parte. Din pacate, nu am reusit mare lucru. De fiecare data cand verificam masuratoarea gaseam o alta valoare. Nu am reusit sa trasez nimic. Doar ca am descoperit ca la mare adincime, undeva pe la 15 metri, sub stinca, exista ceva viu. Nu pot sti daca e vorba de o fiinta sau de vreo manifestare energetica, dar ceva este, acolo, in adincuri, sub poiana respectiva. Nu pot spune daca e ceva bun sau ceva rau, dar e ceva deosebit”.

Evident, nu au lipsit nici detractorii, cei care au incercat sa arate ca tot ce se petrece in mica poienita din Fagaras este o escrocherie. Oamenii locului nu-l uita pe un ziarist care, in 2001 a venit sa ancheteze la fata locului adevarul miracolelor. “Era sigur ca totul nu e decit o escrocherie pusa la cale de sfintii parinti”, ne povesteste doamna Miruna Suciu, localnica. De dimineata pana seara nu facea altceva decit sa-i descoasa pe oameni, doar doar o gasi ceva de care sa se lege. Apoi, intr-o zi, l-au gasit oamenii zacand la marginea drumului. Cazuse de pe munte si-si rupsese coloana. Oamenii nu stiau cum de mai traiestes. Au chemat abmulanta, dar paramedicii au refuzat sa-l miste, fiind convinsi ca orice miscare, oricit de usoara ar fi fost, l-ar fi terminat definitiv. Atunci au venit patru calugari, l-au pus pe o targa si l-au dus in chilie, la manastire. Acolo l-au ingrijit si l-au spalat cu apa din cea tamaduitoare. Doua saptamini au avut grija de el calugarii, iar la sfarsit omul si-a revenit complet. Si a scris inca un articol despre miracolele apei tamaduitoare de la Bucium.

Nu acelasi noroc l-a avut un altul care a incercat sa spurce apa din fantina, pentru ca nimeni sa nu mai bea din ea. “Voia sa arunce tot felul de mizerii in put, dar a paralizat la cativa metri de gura acestuia”, ne povesteste un credincios care sustine ca era de fata cand s-a petrecut minunea. “A cazut, pur si simplu la pamant, fara sa se mai poata misca si fara sa mai poata rosti vreun cuvint. Numai ochii si-i putea misca in cap. Se vede ca Dumnezeu i-a lasat viata ca sa se caiasca pentru ceea ce a vrut sa faca”, incheie mireanul facandu-si cruce.

Se spune ca fiecare manastire are harul sau. Cei de la Bucium considera ca manastirea lor are darul de a-i ajuta pe oameni in lupta lor impotriva diavolului. Si mai are un dar manastirea de la Bucium: acela de a aduce pacea intre oameni. Toti cei care vin aici isi regasesc linistea interioara si dincolo de aceasta liniste reusesc sa descopere resurse nebanuite pentru a invinge obstacolele vietii. Si mai spun ceva cei de la Bucium. Spun ca puterea unei manastiri nu vine de la calugarii care slujesc acolo, ci de la credinta celor care vin sa se roage. Cu cat o manastire este mai iubita, cu atat miracolele infaptuite acolo sunt mai puternice si mai numeroase.

Unii spun ca miracolele intaresc credinta oamenilor. Altii spun ca fara credinta nu ar exista miracole. Si totusi, pentru momentele de cumpana ale vietii, cu totii avem nevoie, deopotriva si de miracole si de credinta.

Eliszar